Tag: Cezar Antal
-
Petale de heliotrop, flori de mireasă, fulgi de păpădie: Viața ca o scuturare în „Orașul nostru”. Piatra Neamț.
Doliu alb. O prezență fantomatică a banalului ce continuă să bântuie din amintiri Orașul nostru alb/negru, în care se succed regulat, preț de aproape trei ceasuri, întunericul și lumina, fără nicio umbră de gri. O partidă de șah cu remiza consimțită încă înainte de mutarea primei piese pe tabla de joc, dintr-o nouă rundă fără…
-
Delicateți din Era Fondatoare sau biografia teatrală a unei iubiri în Gründerzeit: „Eu sunt propria mea soţie – Charlotte”. Gabi Costin la Teatrul Mic.
Marii vizionari consemnați în istoria umanității sunt întotdeauna o combinație neobișnuită de fragilitate și forță. Sunt nebunii frumoși care au curajul de a visa și de a zbura, dar și puterea de a-și dezveli pieptul în care sălășluiește idealismul lor, dispus să se expună fără ezitare săgeților curioase și neîncrezătoare ale lumii, rezistentă la schimbare,…
-
Eșec în doi, o boală cu transmitere genetică: „Disco regret”. La Metropolis.
Dragostea. Iluzia de o clipă care durează uneori cât toată tinerețea. Nici nu știi când trece. În urma ei rămân să semneze condica de prezență a căsniciei în fiecare dimineață două suflete ce se regăsesc uneori uluite sub același acoperiș, după ce au uitat mai întâi să mai scotocească înăuntrul lor după sentimentul începutului care…
-
Toma Dănilă leagă în nod de venin firul rupt al durerii dinspre două capete ale aceleiași amărăciuni: „OTRAVĂ” la unteatru
Dacă suferința ar putea să urle poate că așa ar urla. Încet. Aproape în șoaptă. Până i se aude precis surdina căznindu-se să blocheze coardele răzvrătite ca să-i păstreze neatinsă taina plângerii în cutia de rezonanță. În piepturile astea chinuite în care respirațiile, tăiate cu bisturiul destinului și cusute la loc una de alta, se…
-
Eu-tu-noi-tu-eu sau teatrul descompus al lui Matei Vișniec, reconstituit în „Omul din oglindă” la Teatrul Mic
Eu, tu, noi. Voci. Multe voci. Voci care se acoperă una pe alta. Voci care nu se vor asculta niciodată una pe alta. Voci care nu spun nimic. Și care împreună reușesc să spună totul. Voci de cap ori de piept, stinse, joase, ridicate, șoptite ori răstite, brute sau cultivate, independente sau colective, care au…
Luciana Antofi - eseuri teatrale 