Tag: Teatrul Metropolis
-
Și dobitoacele au talent. Corporatist. „Bestiar”. Cel mai proaspăt socio-inventar. La Metropolis.
Domul Verde. Un spațiu eco-animalier sacru, human friendly, poate cel mai firesc nominativ pentru locul de baștină al eroilor celei mai noi povești teatrale marca Metropolis. O alegorie înscenată de Denisa Nicolae omului modern, sclav în urbe, în corporație, în rețelele sociale și în propria viață, împrumutate vremelnic, pe semnătură sub pseudonim, într-un team-building dramatic…
-
Culpă sau premeditare dramatică? O poartă deschisă de Eugen Gyemant către teatrul mental: „Henry Johnson”. La Metropolis.
Viața ca o crimă. O închisoare din care ne putem cu greu salva. Un mental învăluit de confuzie, deliberat, mereu surprins ori doar bine antrenat până le conține pe toate. Gânduri sofisticate dintr-un elaborat mecanism de culpă și premeditare prin care expunem și ne argumentăm singurătățile fără să ne putem real apăra de crimele pe…
-
Când autorul încearcă să ne salveze de tristețea poveștii: „BALENA”. Năvod cu cârlige de salvare pentru fiecare. La Metropolis.
Nimic mai trist pe lume decât poveștile din care a fost smulsă iubirea. Bucăți de viață trăite în umbră, în întuneric, în rătăcire și izolare, cătând să se lege unele de altele după respirații forțate ce le întrețin mirat narativul, numai pentru a ține pe linia de plutire destine frânte, duse nu se știe cum…
-
Eșec în doi, o boală cu transmitere genetică: „Disco regret”. La Metropolis.
Dragostea. Iluzia de o clipă care durează uneori cât toată tinerețea. Nici nu știi când trece. În urma ei rămân să semneze condica de prezență a căsniciei în fiecare dimineață două suflete ce se regăsesc uneori uluite sub același acoperiș, după ce au uitat mai întâi să mai scotocească înăuntrul lor după sentimentul începutului care…
-
Generația-curcubeu sau sindromul Tourette al lui Dumnezeu: „CORESPONDENȚE”. Diversitate în responsabilitate. La Metropolis.
Dragă străinule! Cel ce-ai visat poate odată cu mine aceleași vise, cel ce-ai dansat poate odată cu mine pe aceeași muzică, cel ce-ai pictat poate odată cu mine în aceleași culori, cel ce-ai scris poate odată cu mine aceeași poveste. Sau măcar ai lăcrimat vreodată, fără să știi, împreună cu mine, ascultând-o. Așează-te puțin în…
-
Dansul printre paharele cu apă ale unui bărbat adevărat: „CINE L-A UCIS PE TATA?”. Dubla crimă mărturisită de Andrei Măjeri într-o partidă de baschet. La Metropolis.
Să ucizi un fel de a fi. Un curaj pentru care nu te poate pregăti nimeni niciodată. O crimă tăinuită spre care suntem mereu împinși de toate nepotrivirile noastre cu ceea ce ne înconjoară, de toate disonanțele care ne amenință cu invalidarea, cu neacceptarea, cu respingerea, cu izolarea. O crimă pe care cel mai adesea…
-
Omega 5, hip-hop teatral tip South Park pentru Mama-Oraș: „Un Basm Urban”. La Metropolis
Urbea gravidă. Lăsată cu burta la gură de cine știe ce derbedei care au înghesuit-o din nou prin colțurile cartierelor mărginașe, azvârlindu-i iarăși plozii pe străzile doldora de copii nefericiți, nedoriți, neîntrebați, în căutarea unui cămin care să le aline scâncetul. Așa încep unele povești de viață ale oamenilor din oraș, fie el și fictiv,…
-
Șah-mat sau când lucrurile nu mai merg pe bază de procedură: 1949 – JUDECATA de la Metropolis
Binele și răul. Numitorul comun: frica. Un spectacol despre putere și obediență. Despre sacrificiu și prețul lui. Despre credință. Despre rezistență. Despre idealuri. Despre obrazul celălalt. Și timpul potrivit la care să-l întorci. Pentru a-ți recăpăta puterile. Pentru a-ți justifica jertfa. Pentru a-ți apăra apăra credința. Pentru a rezista, ca să-ți vezi idealurile împlinite. O…
-
Doar niște oameni: „ULTIMII” DE LA METROPOLIS
Ultimii. O expediere într-o categorie inferioară în încercarea disperată de a ne considera penultimii. Sau cum să ne ferim de mizerie când ne împiedicăm de preșul familiei și se împrăștie brusc tot gunoiul adunat sub el, la ora la care se spală, în sfârșit, rufele murdare. Spectacolul „Ultimii” al lui Mimi Brănescu de la Teatrul…