FĂRĂ PATOS

 

Mai întâi dezbraci sentimentele

de orice intensitate.

Pasiunile le strângi bine

într-o menghină,

stilul emfatic îl atârni

pe un umeraș în șifonier,

însuflețirile le plantezi

în ghivece diferite,

ferite de lumină,

iar privirile entuziaste le pui la păstrare

într-un sertar cu coji de portocală uscate

– cică așa se odihnesc cel mai bine,

până când e cu adevărat nevoie de ele -.

 

Avântul îl legi cu grijă

de coada unui zmeu

și slobozești apoi sfoara

(dar numai după ce te-ai asigurat

că bate destul de tare vântul).

 

Grijă mare la poftele trupești

parfumate cu impuls

– astea trădează cel mai des -,

le poți suspenda cu un imbold

de o pânză găurită

pe care să o agăți în geam,

să-și piardă mireasma

ca să nu te dea de gol.

 

Doar două trei patimi poți să prinzi

(însă cu maximă prudență) în păr

dar nu chiar la vedere,

ascunse în coc sau împletite în cosiță,

dimpreună cu toate pornirile vinovate.

 

Și o mică înverșunare poți să porți,

fără prea mare grijă, sub braț,

ca din neglijență,

dar într-o mapă cenușie,

să nu bată prea tare la ochi.

 

Când te simți, în sfârșit, pregătită,

totul e să pășești

suficient de discret

cât să nu trădezi

vreo posibilă urmă de elan.

 

– Nu vă supărați,

caut calea cea dreaptă,

te adresezi primelor păsări întâlnite.

– Ne pare rău, ai greșit direcția,

la ultima intersecție

trebuia să o iei la stânga.

 

Of, n-ar fi trebuit să renunț și la aripi,

cum naiba o mai scot la capăt

cu forța dramatică?!…