Ce se întâmplă după ce dansezi mult cu cineva? Viața, asta se întâmplă.
O viață ideală, desenată în pași de dans, prinși în balans în cretă colorată pe asfaltul din fața blocului încă de la vârsta copilăriei, pe obrazul căreia maturitatea se va îngriji să aplice plasturii potriviți spre a nu lăsa să se vadă negrul cicatricilor ce întrerup desenul perfect al dansului de familie, ascuns ochiului curioșilor în zâmbetele aplicate rănilor la vedere, pe care loviturile tuturor nespuselor, încasate tacit sub fiecare promisiune de vindecare, le-au lăsat să strige de-acolo pentru totdeauna.
Proiecții dintr-o viață nevorbită, o viață tăinuită, o viață secretă care crește în umbra lumii, departe de gura ei nesătulă, cuibărită stingher în sufletele zgribulite de atâta nevorbire, nevoite să scuze mereu reacția imperfectă la un sentiment ce se dorește mereu perfect și copleșitor. O viață de dureri ascunse, care izbucnesc brusc la lumină când ți-e lumea mai dragă, în clipe în care traumele nu-și mai găsesc loc unele lângă altele în tot întunericul dinăuntru.
Este ideea esențială din miezul preocupărilor unei generații căreia nu i s-a vorbit despre aproape nimic, în timp ce totul în jurul ei striga din toți rărunchii că trebuie să învețe tot despre toate. O generație născută în preajma Revoluției și crescută în tăceri asurzitoare în anii democrației firave și taciturne ce au urmat comunismului, hrănită cu fricile, angoasele și tradițiile anxioase ale părinților care au căutat să se adapteze cum s-au priceput mai bine la vremuri zgomotoase pe care nu le-au înțeles și pe care au ales să le tacă, așa cum fuseseră învățați că se face, pe care le-au integrat greu în propriile existențe, marcate de nostalgia după certitudinile stabilității iluzorii din vechiul regim și promisiunile de mai bine ale capitalismului năvălit în viețile lor, despre care n-au știut și nici n-au avut timp să le vorbească vreodată copiilor lor.
„Nu vorbim despre asta”, spectacolul montat de Adina Lazăr la Teatrul Odeon pe textul Alexandrei Felseghi, proiect câștigător în cadrul concursului „Tineri regizori, texte contemporane” ediția 2022, este povestea tristă a acestei generații, tălmăcită pertinent pe patru voci care au învățat rostirea „după ureche” despre propriul sine, în lipsa vreunei confesiuni reale despre emoțiile lor în sânul familiei în care și-au construit afectivul, ce se cereau dezbătute spre a fi vindecate (și mai ales pentru a evita dezastrele personale), precum cele legate de înțelegerea și asumarea propriei identități emoționale, intelectuale și sexuale, de abuzurile fizice și emoționale și de relațiile disfuncționale din familie și din mediul înconjurător care rezultă din ele, într-o societate în continuă schimbare, tot mai scormonitoare prin temele acceptării de sine și de ceilalți și a reconcilierii între generații spre a găsi soluțiile cele mai potrivite pentru reducerea disonanțelor de tot felul.
O poveste dură despre iertare într-o structură dramatică fragmentată și alambicată, precum emoționalul din care-și extrage seva, o traumă transgenerațională recompusă din povești documentate și dramatizate de Alexandra Felseghi într-un text greu și greoi, o împletire de traume dintre cele mai brutale care și-au pus amprenta pe sufletele în devenire din care Adina Lazăr a decupat fericit la nivel discursiv și argumentativ spre a-i păstra intacte intenția și tensiunile, adaptând teatral mesajul, deloc confortabil, într-o structură digerabilă, plină de culoare, de autoironie și de umor, care-ți răscolește meticulos toate ungherele.
Patru plus unu personaje. Patru plus una scântei pe un butoi cu pulbere, gata să sară oricând în aer. Patru actori (Ruxandra Maniu, Anda Saltelechi, Vlad Bîrzanu și Eduard Trifa) care joacă excelent lipsa celui de-al cincilea personaj, construit abil din poveștile personajelor lor, Iovana, Carmen, Denis și Valentin, aduse împreună la un schimb de destăinuiri vindecătoare, după ani de tăcere, de o împrejurare tragică: moartea lui Ovidiu. Personajul-lipsă, omniprezent în narativul și emoționalul tuturor, care va răvăși punctual fiecare poveste de viață și fiecare destin, întâlnite în această intersecție de viață cu sens giratoriu ca într-o ședință de terapie pentru toate traumele din care și-au împletit destinele în anii copilăriei și adolescenței, pe care le învârt acum în centrifuga confesionalului spre a-și găsi fiecare ieșirea potrivită spre a-și continua drumul în viață.
Cum s-ar fi putut mai autohton decât într-un social care invită la un anumit tip de discursiv, respectiv o înmormântare, evenimențialul în care se ciocnesc, de obicei violent, pe baza răscolirilor emoționale negative, toate nespusele unor oameni care nu s-au mai văzut demult și care-și renegociază timpul nepetrecut împreună, cătând să-l umple fiecare cu toată prezența absențelor din tăcerile lor. Pe masa praznicului lui Ovidiu sunt răsturnate brusc cele mai importante evenimente ce au jalonat nu doar cei 14 ani care s-au scurs de la ultimul mare eveniment petrecut împreună (banchetul), care marchează un examen de maturitate pe care se pare că l-au trecut și l-au picat deopotrivă fiecare dintre ei, ci și cele care au creat, au sudat și au destrămat relațiile dintre ei în anii copilăriei și în anii de școală petrecuți împreună, marcându-le pentru totdeauna, în tăcere, destinele. Alternate inteligent într-un joc de ping-pong trecut-prezent prin care cei patru caută să-și justifice și să-și vindece emoționalul, sperând să-i deseneze cea mai bună variantă de viitor.
Plasați într-un cartier sărac de blocuri de pe o oarecare stradă Iza, în jurul unui balcon atoatepovestitor în fața ferestrei spre trecutul cu surprize (inclusiv vizuale!) populat cu amintiri despre personaje grotești (foarte coerentă și funcțională scenografia Andreei Tecla), desprinși cu toții din inconfundabila lume a abandonului (în toate formele pe care le capătă în familie – neglijență, abuz, violență verbală și fizică, alcoolism, emigrare, divorțuri, dispariții și părăsiri definitive – sau în grupurile sociale – diferențe sociale, tachinări, hărțuiri, bullying, trădări –), responsabil de cea mai severă dintre traumele ce se produc în indivizi la nivel emoțional, cei patru au încercat să-și depășească nefericita condiție socială și să evadeze din narativul unui familial fără nicio șansă de ameliorare, purtându-și cum s-au priceput mai bine rănile până acum (în diverse forme de artificial pe care le poate presupune acest social-conglomerat, din care s-au desprins sincopat în ritmurile primului social care le-a venit fiecăruia la îndemână), ascunzându-le sub straiele unei maturități forțate de împrejurările cele mai nefericite care le-au spulberat fiecăruia visele și inocența și i-au aruncat singuri, gata înecați, în valurile vieții în care s-au tot prefăcut că înoată spre țărmul promis al vreunui împreună.
În vreme ce cel mai cel dintre ei zace acum în pământ, unde motocicleta pe care gonea cu 180 la oră n-a reușit să tragă după ea și secretele și vinile prietenilor lui, ei se apropie acum timid unul de altul, dezvelindu-și încet sufletele până li se văd bine toate traumele pe care le-au pus în cârca lor familiile zdrelite din care provin și ambițiile lor distrugătoare, dar și cele pe care și le-au produs unii altora, din inconștiența vârstei, a lipsei de educație și a experienței precare de viață, al căror numitor comun este tăcerea. Tăcerea nevinovată, tăcerea-rușine, tăcerea-frică, tăcerea-vină, tăcerea-complice, tăcerea-scut și, în cele din urmă, tăcerea-armă. Tăcerea asta cumplită cu bătaie lungă și trăgaci la îndemână, cu gloanțele mereu pregătite pentru orice întrebare care ar fi trebuit să-și afle firescul răspuns înainte să le schilodească sufletele sau chiar să le curme viața.
Adina Lazăr a mizat pe o distribuție care articulează foarte bine și în mod complementar (deși în același registru, problemele protagoniștilor aparținând aceleiași sfere sociale și emoțional-semantice, deci replicate asemănător în comportamentul și interioarele lor) mesajul pe care acest univers respingător al eșecurilor de toate felurile îl propune acestor personaje, azi tineri salvați cumva ca prin minune de lipsa de orizont care li se căsca în față în urmă cu un sfert de veac. De structuri foarte diferite, cei patru actori se completează foarte bine pentru a zugrăvi împreună portretul-puzzle al copilului fără șansă dintr-un anume colț de Românie, dezvoltată la periferia democrației în anii ‘90. Ruxandra Maniu este o expansivă și optimistă Iovana, în ciuda mutilărilor la care a fost supusă, o fată suferindă și loială emoțional, deși a fost trădată crunt și abandonată cu burta la gură înainte de a deveni adult, o fată simplă care și-a înfruntat cu demnitate soarta și a luat calea străinătății, unde s-a spetit pentru a oferi șanse mai bune copilului ei. Anda Saltelechi este o excelentă Carmen, fata dintotdeauna sigură pe ea, prima la toate, un foarte bun camarad care s-a născut cu neajunsul de a nu fi băiat (!) și a dezvoltat uriașe probleme de identitate, inclusiv sexuală, pe care a fost educată să le evite ori să le treacă sub tăcere și care au împins-o cu timpul la rușine, însingurare și gesturi extreme. Eduard Trifa îi dă lui Valentin o mină serioasă, aproape reținută, ceea ce asigură răbufnirilor lui un amestec ciudat de inocență și sobrietate, cu care le-a asigurat fiecăruia dintre prietenii lui un umăr foarte bun pe care să plângă în momentele lor de cumpănă, obișnuit încă de mic să-și sacrifice confortul emoțional în folosul celorlalți, care au abuzat mereu de infinita lui bunătate. În sfârșit, excelentul Vlad Bîrzanu (savuros și în rolurile secundare) reușește un Denis complex, băiatul crescut în teroarea că ar putea da greș, care i-a fost hrănită atent în familie și care l-a înșurubat serios în adâncul propriului sine, unde și-a început o viață secretă în care s-a refugiat de realitate și de unde s-a salvat numai el știe cum, disperat încă să atingă perfecțiunea și să trăiască sănătos, expert în ale vieții, plătit azi să dea sfaturi prețioase unor oameni preocupați să investească în dezvoltarea lor personală sub atenta supraveghere a unui life coach.
Foarte buni în rolurile celor patru prieteni, actorii excelează în personajele pe care le interpretează sporadic, exagerat și și grotesc, autoironizându-și variantele lor naive din copilărie și adolescență și ridiculizând adulții care le-au populat existențele, personaje prin intermediul cărora pun degetul pe traumele și momentele ce le-au pecetluit destinele, căutând mereu vinovații în altă parte, ceea ce-i va lega în cele din urmă, la nivel dramatic, cu poveștile lor triste cu tot, în jurul marelui absent, numai bun de încasat lovituri ce nu pot fi date decât în lipsă.
Fragmentat, zgomotos, aglomerat, cu preamulturi intenționate la toate nivelurile, cum îi șade bine istoriei unui balcon de beton încă mirat sub povara poveștilor dintr-un cartier oarecare al României, care pare că s-a oprit din clădit locuințe și suflete undeva, departe de noi, într-un spațiu și un timp al derivei care merită prăznuite și cărora le poartă azi doliul. Boala de care suferă ei nu se vede din afară, s-a ascuns doar dibace în viețile secrete dintre betoanele fierbinți care poartă prea puține amintiri frumoase între oameni care și-au spus lucruri importante și pe urmă s-au despărțit.
Poate așa arată pentru o generație, destul de (auto)neglijată dramatic, care încearcă sporadic să-și scrie istoria postcomunistă doar din frânturi de mici istorii nefericite, alăturate într-o lipsă cvasitotală de noimă în suflete legănate cu A.S.I.A. și 3trei Sud Est de părinți care s-au iubit pe Modern Talking și pe Phoenix, după posibilități (!).
Un spectacol al (încă) neizbândelor asupra pattern-urilor familiale pe teme românești, într-o încercare de reconciliere cu propriul trecut și cu trecutul altora, un exercițiu comun de vindecare individuală și colectivă prin confesiune și empatie ce face apel la retrăirea amintirilor, cu tot cu greșelile, remușcările, durerile, tânjelile și dorurile conținute în ele, reactivate și confruntate pentru prima dată unele cu altele întru acceptare și iertare, fără pretenții de terapie.
Nici nu contează ce va fi mai departe, tonight we are young!…
Nu vorbim despre asta.
„Nu vorbim despre asta” de Alexandra Felseghi
Teatrul Odeon, Sala Studio
Regia: Adina Lazăr
Scenografia: Andreea Tecla
Asistent regie: Irina Sibef
Light design: Andrei Délczeg
Graffiti: Niko Becker
DISTRIBUȚIA:
Denis: Vlad Bîrzanu
Iovana: Ruxandra Maniu
Carmen: Anda Saltelechi
Valentin: Eduard Trifa
Durata spectacolului: 1h 45′
Spectacolul conține efecte stroboscopice. Nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate și celor care suferă de epilepsie!
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment