Ode to our families:   La câțiva oameni distanță de Radu Afrim

Noi, ei…

Cam câți oameni pot să încapă între mine și tine?!…

Eu, cu noi toți care m-au făcut cine sunt, Tu, cu voi toți care te-au făcut cine ești, pe care Ei, toți ceilalți, îi văd lipiți unul de celălalt când ajung din întâmplare în vreun curajos Noi. Traumă lângă traumă legând o realitate de o alta, căutând în celălalt mâna care să mângâie și să îmblânzească toate distanțele ce ne despart, sperând că vor învăța într-o zi să meargă la pas, unul lângă altul, către împreună. Umăr la umăr, căutând calea și cadența potrivită să ne desincronizăm cât mai rar ca să nu rămânem singuri pe drum. Nu ne paște decât pericolul răscrucii. Intersecțiile în care drumurile noastre se întâlnesc cu drumurile altora și pentru care trebuie să inventăm reguli de prioritate. Ca să nu intrăm în vreo coliziune nefericită, ori, și mai grav, să nu ne abatem de la drumul nostru și să lăsăm să crească la loc distanțele dintre noi.

Le parcurgem în fiecare zi înainte și înapoi unul către altul și, împreună și separat, către restul lumii. Le măsurăm, le scurtăm sau le lungim, după nevoie, ca să rămână între noi exact atâția oameni de câți e nevoie pentru ca distanța să fie mereu rezonabilă. Să nu bată la ochi. Să nu intrăm în gura lumii.

Iar dacă va fi vreodată nevoie să se vorbească despre această distanță, măcar să cadă pe mâna cui trebuie.

De exemplu, pe mâna lui Radu Afrim, poftim.

„La câțiva oameni distanță de tine”. O superbă dramatizare clădită mai degrabă din subtextele lui Dan Coman (din „Ce preferi?”), extrem de generoase, dintr-un demers literar deconstructivist, aparent o carte de povestiri care se ciocnesc ca din întâmplare unele de altele, amestecându-și inteligent cioburile realității și reconstituind, în diverse forme, recipientul în care s-a prefăcut îmbuteliată inițial povestea, care pândește anume de acolo spre a fi turnată în paharele lecturii cât să-ți trezească simțurile, fără intenția de a le amorți vreodată, amăgindu-te la fiecare sorbire cu o licoare nouă ce n-ai observat când ți s-a strecurat sub nas pentru că erai mult prea preocupat de trucurile cu care bartender-ul, un veritabil mixology master, ți-a captat deja atenția, învârtind în aer recipientele în care ți-a amestecat fără să știi narativul din alte și alte sticle, peste care îți așează cu gesturi precise gheața proaspăt sfărâmată. Un pai afrimian înfipt decisiv lângă umbreluță între cuburile reci și s-a obținut cocktailul perfect: Ode to my family. A dish best served cold!…

„La câțiva oameni distanță de tine”. Și de Dolores O’Riordan. Și de Sorrentino. Și de Elia Suleiman. Și de tot familialul recognoscibil de care te-ai lovit vreodată, privit fără ocolișuri, direct în ochi, ce ți se perindă negreșit pe retina sufletului la fiecare experiență afrimiană de prin Sieranevada noastră cea de toate zilele, ca să ne întoarcem la familialul românesc. La zdreleala cea mai cunoscută, în care e imposibil să nu găsești vreodată ceva din tine.

Doamne, cât de inteligent e spectacolul ăsta!…

Punctând decisiv la toate capitolele pe care pare să și le fi propus prin acest proiect itinerant (în special promovarea unui proiect teatral bistrițean și, deja celebră printre preocupările lui, aducerea în atenția publicului a textelor literare contemporane ale tinerilor noștri scriitori), Radu Afrim reușește o performanță artistică de invidiat: să deschidă o nouă zonă de popularizare către un public mai greu de accesat pentru propunerile lui teatrale (unul care adesea se mulțumește cu mult mai puțin), rămânând sută la sută Afrim. Cred că am trăit pentru prima oară senzația concretă că generația asta chiar poate să înceapă de undeva reconstrucția teatrului (și a publicului!) românesc.

Reverențe.

Nimic mai potrivit pentru un asemenea demers decât textele lui Dan Coman (bistrițean de-al lui!) din volumul „Ce preferi?” care au stat la baza dramatizării afrimiene, ce funcționează în volum ca un titirez narativ cu multe dungi colorate pe care, când îl privești învârtindu-se, predomină o culoare sau alta, până când toate se amestecă ciudat într-una singură, aprinsă ca o flacără ce-i îmbracă firul roșu al poveștii, arzându-i cu bună știință amănuntele din subsolul paginilor după ce s-a asigurat că scrumul lor își va fi lăsat impregnate nuanțele în vria aritmiilor deliberate. 

Textul lui Afrim e titirezul lui Dan Coman aproape oprit, care încă se învârte, din ce în ce mai încet, în jurul cozii narative, fixându-i un nou centru și desenând precis un perimetru dramatic al realității ce se va răsuci în jurul lui pe scenă, realitate care stă tot timpul la pândă în volumul cu pricina și care sare ca un lup flămând și rănit la beregata vânătorului dramatic într-o clipă de aparentă neatenție a geniului afrimian pentru a pune punctul pe T. De la Teatru.

Mereu m-a impresionat forța cu care Radu Afrim aduce împreună cele mai neașteptate alăturări literare (de obicei texte ale mai multor autori), cărora le intuiește potențialul dramatic în momentul impactului și cu care se joacă abil, ca un copil ce primmește multe cărămizi lego și nicio schiță de care să se ajute pentru a realiza o construcție identică, dacă se poate, cu modelul/modelele pe care-l/le are în față. Și, deși folosește piese de mărimi și culori foarte diferite, ba chiar alte lungimi, lățimi ori înălțimi decât cele de referință, rezultatul final e o construcție aproape identică, nu altfel și totuși foarte diferită, niciodată la fel dar foarte asemănătoare, toate în același timp. Fără să distrugă ideile autorului (dimpotrivă, augmentându-le prin materializare și impunându-le prin contragere și repetare până la istovire, până la fixare în mentalul cititor-spectatorului), trăgând după sine literatura pe care teatrul lui își propune să o scoată la și mai multă lumină.

Rezultatul e mereu un produs autohton de cea mai bună calitate, coerent și important, care se așează acolo unde-i este locul, în fruntea preocupărilor și realizărilor artistice românești. Este și cazul spectacolului „La câțiva oameni distanță de tine” ce confirmă încă o dată vizionarismul afrimian, definit de felul în care împrumută personajele (de această dată ale unui singur autor), îmbibate în culori și nuanțe foarte specifice, metamorfozându-le și șlefuindu-le emoțiile la strungul dramatic până când fiecare rotiță astfel obținută îi asigură mecanismului teatral al spectacolului perfecta funcționare.

Construită în principal în jurul personajelor din două-trei povestiri, dar împrumutând deștept geograficul, demograficul și narativul din celelalte texte din volum (exercițiu deja inventat, în alt fel, de autor), povestea dramatică le întoarce de multe ori pe dos ca să se potrivească perfect datele aduse în biografiile celor de față, Radu Afrim propunându-ne desene pe astfalt ale unor personaje ce par nou-nouțe, păstrându-le celor vechi secretele, trecându-le sub tăcere sau inventându-le unele noi, numai bune de ascuns, păstrat și jucat de-a nerevelatul lor într-o cheie dramatică.

Ode to our families. Fiecare cu viața lui!…

Șase actori mari ai scenei noastre, prezenți adesea în familialul lui Afrim, dând glas unor oameni care-și caută cu disperare dorințele pierdute la câțiva oameni distanță: Natalia Călin, Marius Manole, Mirela Oprișor, Marius Bodochi, Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu. Sau încă un catharsis de tip afrimian spre înțelegerea familialului din care ni se trag toate. Acum prin intermediul a două familii din Bistrița, ce-și rostogolesc gunoiul ascuns cu anii sub preșurile  ignoranțelor de tot felul, ale căror colțuri sunt rulate pe rând către rufele murdare ce se tot adună metaforic din istoriile lor în contemporanul nostru, spre a fi spălate în public, la vedere, întru terapie și vindecare.

Într-o scenografie simplă și funcțională (impusă cu siguranță de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească montarea pe mai multe scene în turneul pe care și-l propune, deja început, prin țară), un decor mobilat deștept și sumar și mărginit de ecranul luminat al unui gadget, poate legat la o rețea de socializare imaginară (pregătit să imortalizeze singurătatea unor personaje ce duc lipsă acută de comunicare și să trimită strigătul lor disperat în eter), spațiul scenic se împarte în două încăperi, excelent luminate, una bucătărie/zonă de zi, cealaltă zonă de dormit, ce primesc doar adrese diferite de la o scenă la alta, despărțite de un acvariu de sticlă, o cabină de izolare care funcționează plastic ca o vitrină de emoții și afecte, excelent folosită, în care se retrag, pe rând, personajele ca să-și mai mistifice puțin realitatea cât să le devină suportabilă și să o poată vinde, cosmetizată, celor de dincolo de sticlă. Mai ales celor mai liniștiți dintre ei, plecați poate într-un loc cu verdeață, a căror prezență tronează simbolic în mijlocul scenei, sub pietrele albe sub care Sabina și Bianca Veșteman le-au imaginat mormântul căutându-le imacularea, martori tăcuți ai destăinuirilor fiecăruia în clipele de deznădejde în care nu mai poti vorbi decât cu cei care nu mai sunt.

Destăinuirile cele mai intime despre vise, speranțe și iluzii înălțate spre ceruri și ciocnite de realități cutremurătoare care le-ua trântit cu zgomot de pământ, spulberând orice șansă de a le mai primi vreodată semințele, într-un cimitir al iubirilor nenăscute și a celor mult prea devreme ucise și îngropate, poate chiar în locativul care le va găzdui pentru aproape trei ore poveștile de viață în care și-au sădit distanțele, la rădăcinile cărora vor turna cu grijă apă să nu carecumva să se usuce și să dispară, prefăcându-se-n Aproape…

În prima parte a spectacolului strălucește de-a dreptul Natalia Călin, vârful de lance al acestei distribuții, în rolul excelent al unei ardelence greu încercată de toate ale vieții (violență, abuzuri, abandon, muncă istovitoare, eșecuri în îngrijirea și educația copiilor, nevoiți la rândul lor să-și înfrunte propriile eșecuri), eliberată în sfârșit de poveri abia la vârsta văduviei, când își permite și împlinirea marelui vis: un mic concediu de la toți și de la toate. Ea reușește o interpretare de zile mari, construind un personaj solid, energic, plin de culori și nuanțe la toate nivelurile (mai ales în rostire), dovedindu-se un extraordinar povestitor, relatările ei umplând la propriu spectacolul de momente savuroase, punctate prin prezența în scenă a personajelor invocate în tablouri marca Afrim, care completează abil ritmurile impuse de Natalia Călin.

Povestea vieții ei este excelent întreținută dinspre partea ei întunecată de copii, Eliana și Victor ai minunaților Flavia Giurgiu și Marius Manole, care deschid candid spectacolul cu joaca lor de-a peștișorul de aur, aruncând în scenă câteva dorințe pe care și le-ar dori împlinite. Nu sunt cele mai banale dorințe pentru o joacă potrivită de copii, ele se nasc gata compromise, așa cum sunt privite dinspre maturitate, sub semnul singurătăților ce le-au fost hărăzite și în care s-au așezat cuminți cei doi frați, la distanță de părinții lor și, până la urmă, la mulți oameni distanță unul de altul. Până când au înțeles că peștișorul de aur nu-i poate face să dispară…

Așa că au fost nevoiți să-și ia viața în piept, ba chiar mai mult, să-i treacă sub tăcere micile imperfecțiuni care n-o fac prea atractivă, iar când și asta bate la ochi să-i mai inventeze câte un colac de salvare biografică, spre a mai ușura din propria povară pe care n-au fost niciodată învățați cum ar putea să o dea jos. Sau măcar sfătuiți să încerce.

Flavia Giurgiu și Marius Manole reușesc să dea glas tuturor frustrărilor cunoscute din relațiile familiale, ajutându-se și  sprijinindu-se unul pe altul în dramele de conviețuire pe care le-au traversat împreună sub același acoperiș și pe care le-au mutat la un moment dat sub streșini străine, mai departe ori mai aproape de casă (în State și în Cluj), păstrând și ducând pe-acolo pe unde s-au aciuat cicatricile rănilor lor bistrițene, ce le vor traversa iremediabil destinele. Poveștile lor în care iubirea a uitat să se amestece, înmuiate în frică, tăcere, rușine și vină, se amestecă din colțuri diferite spațiu/timp, intercalându-se și ciocnindu-se violent de povestea mamei într-un prezent din care viitorul pare deja confiscat, înlocuit preventiv de adevăruri gogonate ce i-ar putea substitui insuccesul și șterge trecutul marcat de violențe și abuzuri. Minciuna devine singura formă de supraviețuire pentru fiecare dintre ei, de păstrare a unei distanțe convenabile cât să nu-și deranjeze unul altuia nici rănile, nici amintirile, nici alegerile pe care sunt nevoiți să le facă, fiecare în legea lui. Excelente monologurile lor (foarte sus emoțional intervenția în care fata descrie distanțele dintre părinți sau cel în care băiatul poartă un dialog cu tatăl care nu mai e, invocând caietele în care continuă să-i scrie ca să-l țină la curent cu ce se mai întâmplă prin viețile lor), dar și emoționantele scene de duo (mai ales coregrafice), încărcate de nostalgii și infinită tristețe. Ele sunt intercalate deștept cu superbe izbucniri, pline de umor, din poveștile în care mama și-a îmbrăcat realitatea ca să o facă suportabilă, îmbărbătată îndeaproape de vecina Coralia (foarte bine punctează Mirela Oprișor și în acest rol), sprijinindu-și perfect entuziasmul în companionul ce întrunește toate calitățile numai bune de bifat la bărbatul ideal cu care să-și însoțească singurătatea la vârsta asta, un memorabil Marius Bodochi în rolul polițistului Isidor, un tip cu un ciudat simț al umorului, elegant și carismatic și totuși caricatural și dinadins exagerat cât să îngroașe, fără să cadă în ridicol, lipsa lui de verosimil, decupat dintr-un recognoscibil univers afrimian, foarte bine pus în valoare în relația cu Natalia Călin cu care reușește să construiască un delicios parteneriat în scenă.

Pentru ca în a doua parte a spectacolului să intre priceput în rolul unui alt personaj care i se potrivește mănușă, un alcoolic morocănos și tipicar, tatăl dintr-o altă familie compromisă emoțional, captiv în fotografii în care să se străduiește să rămână pentru totdeauna, internat într-o instiuție care să-i mai corecteze din defecte și să-i mai reducă gradele din sângele ce-i poartă tristețile prin vene, către cordul rănit. Asta după ce soția lui (Mirela Oprișor, schimba care ține autoritar în mână a doua parte a spectacolului) a plecat în străinătate (să-i țină pentru câteva luni locul unei vecine care îngrijea o bătrână) și a uitat să mai vină acasă (pentru că și vecina a uitat să se întoarcă, și bătrâna a uitat să mai moară).

Mirela Oprișor funcționează ca schimbă și pentru mama din prima poveste, e femeia care refuză sacrificiul etern pe altarul rutinei unei căsnicii în care se simte nefericită și decide să se aleagă pe sine. Construită într-un alt registru, mai lacrimogen, nu e cruțată nici de comicul care-i șade atât de bine (savuroasă scena în care-și caută o culoare potrivită sufletului pentru a o comunica într-un grup de socializare, dar și cea în care aleargă disperată prin sală după baba unui obraznic Marius Manole, personaj împrumutat cu totul dintr-un spectacol mai vechi al lui Radu Afrim, Între noi e totul bine). Ea dă glas (aproape german!) cu mare talent experienței ei printre străini, o altă poveste autohtonă recognoscibilă care a compromis în ultimele decenii viața a mii de familii românești, destrămate sub promisiunile de mai bine ce au creat noi și noi distanțe (altele decât cele geografice) între oameni, mai ales între părinți și copii, distanțe la capetele cărora fiecare a trebuit să se reconstruiască din singurătatea lui cum s-a priceput mai bine. Prețul crunt a rămas în sarcina copiilor, rămași dezbrăcați sub viscolul acestei schimbări care le-a furat de multe ori, fără drept de apel, îmbrățișarea caldă a mamei.

Foarte bun Ștefan Iancu în rolul lui Jimmy (după ce s-a achitat onorabil și de cel al lui Christopher în prima parte a spectacolului), esențial în tălmăcirea poveștii, băiatul nevoit să se împartă între cei doi părinți ca să ne vorbească de la un capăt și de la altul al aceleiași (și mereu alta) distanțe. Își dozează cu atenție eforturile pentru a-și îmbrăca emoțional personajul și dinspre accesele lui de furie, și dinspre nevoia disperată de mângâiere, dar mai ales căutând să-l susțină cu empatie în efortul lui de acceptare a celor doi părinți, mult prea preocupați fiecare, în diferite momente ale vieții, de el înșuși ca să mai bage în seamă și copilul. A crescut nevoit să accepte frici și umilințe îngrozitoare, cântărind mereu dragostea de la și pentru fiecare dintre ei, adăugând mereu, fără să-și fi dorit, în albumul de familie fotografii decupate din amintiri ce nu merită povestite și ale căror umbre îl vor urmări toată viața, ce nu pot fi scoase la lumină altfel decât cu ajutorul terapeuților.

În nevoia lor continuă de ancorare și teama de a fi abandonate, toate personajele dau mereu glas subtextului din textul lui Dan Coman, extras cu atâta pricepere de Radu Afrim și transpus în scenă în tăcerile lor vorbitoare, atent îmbrăcate muzical,  punând accentul pe lucrurile pe care și le-ar spune oamenii dacă ar avea curajul să și le spună, măcar terapeutic, ca să mai scurteze distanțele între ei, evitând poate gândurile necontenite care ne înțepenesc iremediabil în frici generatoare de gesturi tremurate încă din copillărie, ce ar putea deveni oricând extreme la vârsta maturității. Și totuși niciodată la suficient de multă distanță unii de alții cât să ne rostim adevărul, revelat de cele mai multe ori abia atunci când distanța se măsoară vertical între noi și cel care trebuie să-l audă. Zice-se că nu e nevoie să fie mai mare de doi-trei metri…

Pământ mereu reavăn, gata să primească plinuri de preaplinuri emoționale în căutarea celei mai bune definiții pentru Acasă, pierdută adesea printre amintiri, nostalgii și regrete legate în frică, vină și rușine și în cele din urmă, în dor, absentând prin prezență și prezenți abia prin absență, martori aproape pasivi la propria viață și la viețile altora, măsurând obsesiv, pe orizontal și pe vertical, distanțele pe care nu mai prididim să le așezăm între noi, minciună după minciună.

Nimic mai trist decât realitatea, domesticită cât să ne fie bine, să ne țină de urât și să ne păzească de vise. Ar trebui să fim mai vigilenți, să nu-i dăm drumul oricum în viețile noastre, să ne lăsăm ancorați măcar din când în când în visele celor dispuși să ne rămână alături până la capătul adevărului, acolo unde se vor sfârși, într-o zi, toate anotimpurile.

La câțiva oameni distanță de tine.

„La câțiva oameni distanță de tine” după Dan Coman

Producător: Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” din Bistrița, în parteneriat cu Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, Palatul Culturii Bistrița

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Sabina și Bianca Veșteman

Universul sonor: Radu Afrim

Coregrafia: Flavia Giurgiu

Distribuția:

Mama 1: Natalia Călin

Victor / baba: Marius Manole

Isidor, Tatăl:  Marius Bodochi

Coralia, Mama 2: Mirela Oprișor

Eliana: Flavia Giurgiu

Christopher / Jimmy: Ștefan Iancu