Irespirabil.
Așa se simte adesea aerul dens care plutește într-un interior domestic, sufocat de sarcini și obligații casnice și administrative, închis între pereții ticsiți de obicei de amintiri și dovezi de iubire cât să țină ridicat moralul celor captivi parcă fără scăpare înăuntru.
El și Ea. Și deja, deși încă devreme, demultul. Cel ce s-a așezat cuminte între ei ca un cuțit ce poate să taie precis conglomeratul de tot felul de nespuse (dorințe și idealuri neîmplinite, revolte personale, tăinuiri, secrete, abțineri, resemnări, precauții și răzbunări nerostite) pe care sunt nevoiți să-l respire fără plăcere într-o rutină zilnică, păstrat în chipuri diferite în piepturile din care cuvintele țâșnesc deodată tern, fără parfumuri și savori de altă dată, în conversații scurte și complezente în care se precupețesc eforturi de ambele părți. Miroase greu a reproșard și a viață din tava de lasagna reîncălzită și din dormitoarele anume ascunse vederii în care s-a extins între timp celula de bază a societății, de unde noi vlăstare ale viitoarelor captivități te cheamă în miez de noapte să le alungi presimțirile din coșmaruri.
Un familial din care s-a șters parcă orice urmă din ideea inițială de doi, imediat ce ei au uitat să-și mai deschidă larg împreună ferestrele către lume, ori, și mai grav, unul către odaia celuilalt, dacă nu să împărtășească măcar să-și mai primenească, din când în când, atmosfera tot mai stătută a fiecărui acasă, parcă anume plecat să locuiască la o altă adresă. În interiorul ăsta neaerisit (de emoții gata plantate aici înainte să intri și deja luminate de Theodor-Cristian Niculae) se deapănă aproape firesc spectacolul după piesa „Ex” a dramaturgului Marius von Mayenburg, montată de Theodor-Cristian Popescu la Teatrul Mic. Spectacolul, care s-a bucurat la lansare de prezența autorului (ce ne-a îngăduit pentru o clipă în laboratorul lui de creație în care s-a născut și acest minunat text dramatic), este o bijuterie teatrală lucrată în filigran în atelierul de orfevrărie al Teatrului Mic din fostul cartier al breslelor, numai bun de scos în vitrina giuvaiergeriei Sălii Studio din Gabroveni spre a-i fi admirată strălucirea.
Puternică, vie, penetrantă, „Ex” este o excelentă dramă psihologică de valoare universală, bază solidă a unui minunat spectacol cu trei personaje, în care intimitatea își adună inteligent ițele pânzei de păianjen pe care Theodor-Cristian Popescu o țese din textul lui Marius von Mayenburg și o aruncă peste spectatorii aliniați cu spatele la zidurile din cărămidă ale subsolului Sălii Studio din Gabroveni, gata de executare, captivi în aerul dens al unui domestic intens, foarte bine pus în valoare de scenograful Theodor-Cristian Niculae, unde tăcerile s-au ciocnit una de alta de-a lungul timpului în lumina caldă ce inundă spațiul central al unei locuințe, cu mult înainte ca ei să fie azvârliți fără șansă de scăpare între cei patru pereți ai ei doar ca să poată depune mărturie. Anume să li se descurce ițele astea sub nas, la vedere, cu răbdare, cu inteligență, cu talent, cu umor, cu tristețe și cu infinită luciditate, îmbrăcate în consistente straturi de iubire de toate felurile ce se strivesc nemilos sub securea fatalității cu ajutorul unui trio de excepție Ea –El – Ea: Ana Bianca Popescu – Tudor Istodor – Irina Velcescu.
Ana Bianca Popescu strălucește de-a dreptul într-un rol absolut senzațional. Sibylle a ei este extrem de versatilă, verticală, inteligentă, răbdătoare, stăpână pe situație, lunecoasă, dezinhibată, senzuală, incisivă, calculată, agresivă și crudă, toate pe rând și toate în același timp, gestionate impecabil în funcție de nevoile discursive și factuale ale personajului ei complex. Obligată să joace în ofensivă și în defensivă în același timp, Ana Bianca Popescu marchează la toate nivelurile, în special la rostire și gestică (și ce priviri!…), două (trei!) arme imbatabile din arsenalul ei actoricesc prin care construiește solid în scenă relațiile cu fiecare dintre cei doi parteneri de scenă, asupra cărora va triumfa în cele din urmă, reușind să țină publicul concentrat pe discursul personajului ei în scena-șoc în care se va dezbrăca de tot ce a fost nevoită să poarte sau să acopere personajul ei, în cel mai firesc gest pe care-l presupune intimitatea lui acasă, scenă în care va pune la bătaie ultimele resurse cu care caută să-și apere căsnicia, așa șubredă cum arată ea azi, în monologul excepțional care va pune la locul lor toate cărămizile narative menite să păstreze întreg zidul intimității acolo unde a fost inițial ridicat și pe care ea are tot dreptul să-l apere cu toată ființa ei. Este savuros felul în care actrița își ascute toate simțurile pentru a combate rivalitatea (o ajută minunat și textul excepțional scris în acest sens, căruia regizorul i-a intuit potențialul teatral și i-a exploatat la maximum dedesubturile, puternic și incredibil de discret în același timp).
Toate resursele astea puse brusc la bătaie pe masa plictiselilor zilnice ale unei monotonii asumate, pe care s-a vărsat brusc o cupă cu gelozie. În celălalt capăt al mesei și al negocierii, cel unde Daniel al unui incredibil Tudor Istodor încearcă să se înfrupte dintr-o lasagna și o conversație lâncezită, ambele reîncălzite, până când un scurt apel telefonic are să le arunce în aer. Spun incredibil pentru că Tudor Istodor va reuși (nici nu știu precis când anume reușește) să obțină empatia spectatorilor-femei, care chiar simți că-i înțeleg suferința și caută să-l susțină. Și el punctează decisiv la nivel discursiv, construindu-și personajul din frustrări foarte bine amplasate pe câmpul de luptă al afectivului cu raționalul, cărora le dă viață cu mult umor, exploatându-le inteligent umanul și imprimându-le abil toate scuzele și regretele ce-i vor asigura, la nivel ideatic, disculpa. Aici cucerește publicul feminin și-l fezandează minunat pentru elementul intruziv: Franziska.
Irina Velcescu reușește să împingă spre superlativ naivitatea personajului ei, pe care-l stăpânește cu multă candoare, mângâindu-l încet pe ceafă pentru a-i acomoda vulnerabilitatea la tot incomodul în care e primit, îmbrăcându-i nesiguranțele în zâmbete și arabescuri atitudinale de tip ping-pong, obținându-i prin contraste zone generoase de manevră pentru a-l păstra vertical în scenă, în special în momentele tensionate în care-i simți sufletul, îmbrăcat de iubire autentică necondiționată, căzut în genunchi. Ea asigură ludicul în scenă, căutând prin permanenta ei mișcare să detensioneze atmosfera. Franziska e expresia năzuințelor noastre cele mai intime și a renunțărilor noastre cele mai dureroase, însoțitorul perfect (și măcar în 5D) pentru vremurile grele în care trebuie să păstrăm corabia pe valuri și să ne salvăm de la înec, dar pe care nu ne permitem să-l păstrăm pe punte, iubirea imposibilă și tocmai de aceea atât de mult râvnită, visul, idealul, oaza emoțională de care orice suflet are nevoie să se miște către înainte.
Depănători desăvârșiți ai unei povești ce se cere și merită să fie descoperită, autori (separat și împreună) ai unor scene memorabile pe drumul de la EX la nEXt, minuțios construite regizoral și scenografic ca să le asigure evoluția și să acumuleze tensiuni absolut necesare pentru întorsăturile dramatice pe care are să le întâmpine (minunat urmărit parcursul de la non-viață la viață, de la amorțire la tumult, dezvoltări atent însoțite de schimbarea de ritm și volum de rostire – uneori până la tirade, inspirat intercalate în conflictul verbal dintre cei doi soți -, dar și de accelerarea mișcării personajelor în scenă, luminate deștept, aproape senzual, în diferite variante de complicitate întru intimitate – cred că lumina contribuie decisiv la plierea perfectă a narativului în lungul pe care-l presupune spațiul de joc), cei trei țin cât se poate de sus cele mai bine de două ore de spectacol, într-un savuros joc de-a viața, de-a căsnicia, de-a prietenia și de-a intimitatea, pe care fiecare-l joacă astăzi cum se pricepe mai bine, cu lacrimi, cu luciditate, cu ironie, cu sarcasm, cu durere și mai ales, cu foarte multă iubire.
Până la epuizare.
Până la eliberare.
nEXt.
„Ex” de Marius von Mayenburg, Traducerea: Elise Wilk
Teatrul Mic, Sala Studio Gabroveni
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Decorul: Theodor-Cristian Niculae
Costumele: Sabina Reus
Producător delegat: Adina Chiriță
Credit foto din spectacol: Diana Matei
DISTRIBUȚIE:
Sibylle: Ana Bianca Popescu
Daniel: Tudor Istodor
Franziska: Irina Velcescu
Durata: 2h 15 min.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment