Restitutio in estivalum sau șlagărul culiselor românești:  10 LUCRURI PE CARE LE-AM PIERDUT LA FESTIVALUL MAMAIA

Soarele e îndrăgostit de Mamaia. Și Teatrul e înnebunit după Constanța.

Două hituri. Unul al celebrei Margareta Pâslaru din 1967. Celălalt al minunatei trupe a Teatrului de Stat din 2023.

Între ele s-au plimbat deșteptGabriel Sandu și Elena Morar să adune ritmurile unui festival pentru un vinil dramatic ce nu va înceta să se învârtă pe placa pick-up-ului (doamne, de când n-am mai scris acest cuvânt!) din sufletul tău multă vreme după ce spectacolul se va fi terminat. La mine încă nu s-a oprit. Nu mă refer strict la șlagărele (ah, ce alt cuvânt de altădată!) invocate, care au creat desigur scheletul teatral/muzical al emoției acestui spectacol, ci la arsenalul pe care cei doi l-au imaginat identitarului românesc al ultimei jumătăți și ceva de secol, extras excelent dintr-un fel de jenă de a fi român pe care l-am trăit de multe ori unii față de alții și împreună față de restul lumii.

Deopotrivă fală și sfială, Festivalul de la Mamaia rămâne un reper important pe harta noastră culturală, nu doar pentru muzica ușoară (care își lansa pe scena lui toate noile voci crescute în și adunate de prin țară), dar și pentru un anume comportament al artistului, învățat și cizelat în culisele lui până la o formă care încă mai continuă să se perpetueze în cultura noastră mică ce nu prea reușește să scape de complexul periferiei.

„10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia“. Un spectacol care mi-a dat multe bătăi de cap. Evident, după. Am scris cel puțin zece începuturi pentru cele ce urmează. Și am dezvoltat pe cel puțin tot atâtea fronturi formule de prezentare (conștientă fiind că e un spectacol care se va recomanda singur), simțind mereu că i-aș putea rămâne datoare cu ceva. Și tot nu bag mâna-n foc că aș putea să-l cuprind. Ca să nu zic că acuși sare din vreun cotlon Mirela Pană și naiba mă mai scoate din cotloanele în care m-aș putea vârî în labirintul ăsta fascinant al culiselor!…

E un spectacol robust, îndrăzneț, complex, atât de plin de nunațe încât greu ar fi să-l zugrăvești într-o anume culoare. Dar știu precis că-l vor picta mulți. Și pentru multă vreme de aici înainte. Gabriel Sandu și Elena Morar s-au dus direct la țintă. Nu doar acasă la festivalul cu pricina, dar și acasă la remarcabila trupă care a asigurat anul trecut UNITER-ul pentru cel mai bun spectacol, deja celebrul „Seaside stories“ a lui Radu Afrim, un spectacol de suflet pentru multe generații pe textele unor tineri autori români. Cam tot atâtea câtora li se adresează acum Gabriel Sandu cu un puternic text dramatic bazat pe o documentare riguroasă care a intuit potențialul teatral al fiecăreia dintre incursiunile narative propuse, adunate foarte inteligent sub acoperișul unui potențial eveniment artistic (fictiv) care ar putea găzdui poveștile Festivalului Mamaia: Bienala de la Veneția. Adică zece artiști români închiși pentru șase luni, din mai până în noiembrie, într-un muzeu venețian, însărcinați să prezinte vizitatorilor tot ce știu despre acest festival.

„10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia“ este un tur de forță în muzeul nostalgiilor vivante, asigurate la superlativ cu ajutorul minunatei echipe artistice cu care au lucrat cei doi creatori pe partea muzicală (Alexandru Neș, sound design și adaptare muzicală și Inga Postolache pregătire muzicală), vizuală (Miruna Croitoru, asistată de Nicoleta Ivan, care semnează scenografia, video și lighting design-ul) și de mișcare scenică (Stela Cocârlea coregrafia), care au înțeles cu toții pe deplin proiectul în care s-au angajat și i-au asigurat ispititor întregul, prin toate detaliile necesare, minuțios elaborate și îmbinate să-l facă să strălucească în lumina soarelui muzical estival de altădată.

Iar când zic nostalgii vivante mă refer la nostalgii ale generațiilor din toate deceniile invocate, inclusiv cele post decembrie 1989. Cred că asta a reușit senzațional echipa acestui spectacol: să aducă împreună voci și nostalgii din diverse generații să poarte un dialog, cred necesar, fie și doar ca să ne cunoaștem mai bine unii pe alții, un dialog care a lipsit întotdeauna din spațiul nostru cultural, mai ales după ce în cultura populară post-decembristă manifestările artistice consacrate în deceniile de împliniri mărețe s-au lovit violent de diversitatea și efervescența pe care au  cunoscut-o toate segmentele culturale, cred că cel mai puternic în domeniul muzicii.

Și totuși Festivalul Mamaia a supraviețuit (a fost organizat din 1963 până în 2012 și reluat în acest an, întrerupt doar între 1976 și 1983, după atacurile în revista „Flacăra”, condusă pe atunci de Adrian Păunescu, pare-se ale folkiștilor care aveau acces la superiorii însărcinați cu cultura regimului; ca un făcut, anul 2005 a reușit să împace ceea ce a continuat să fie considerată drept muzică ușoară cu genul revendicat din filonul atacatorilor din anii ‘80, fiind introdusă și secțiunea rock „Teo Peter”).

Pe această mirare a mizat Gabriel Sandu. Și a avut inspirația să o exploreze. A reușit să creeze un dramatic de cea mai bună calitate, care, atenție, nu e despre Festivalul Mamaia în sine, ci despre tot umanul care stă în spatele marilor evenimente de acest fel, în spatele competițiilor, în spatele trendurilor, în spatele succesului și marilor provocări ale artiștilor. Mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt!…  Bună seara!

Deși se bazează pe o documentare serioasă despre poveștile artistice și personale ale personajelor și șlagărelor invocate (cercetarea a fost făcută cu ajutorul lui Mircea Nicolau, specialist în istoria Festivalului), ficționalizate până la o formă în care să se poată armoniza narativ într-o poveste rotundă ce transcede timpul și spațiul (devenit acum noul Teatru de Vară), „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” este un spectacol despre oameni. Cu vise, cu dorințe, cu ambiții, cu reușite, dar mai ales cu răzgândiri, cu poticniri, cu prăbușiri, cu ridicări, cu reinventări, cu nesiguranțe și eșecuri care șlefuiesc diamantele până să ajungă să strălucească. Uneori chiar să rămână nevăzute, scânteind în întuneric pe fundul uitat al unui cufăr în care a fost îngropată comoara. Cu speranța că cineva are să o descopere într-o bună zi.

În culise. Pentru că este un spectacol al culiselor. Al poveștilor de viață ce se ciocnesc aici în uriașele emoții ale așteptărilor și ale începuturilor, sperând la o confirmare, la o validare, la o propulsare spre scena ce se deschide promițător prin fanta parcă anume decupată să pătrundă către cei înghesuiți pe culoarele întortocheate ale speranței  lumina orbitoare a reflectoarelor ce nu s-a plictisit să-i ademenească pe fiecare către succes.

Din labirintul ăsta scapă cine poate.

E un joc al hazardului în care fragilitatea și puterea stau la aceeași masă. Cred că e un deziderat al regizorilor Gabriel Sandu și Elena Morar, care și-au ales foarte atent distribuția, toți actori capabili să performeze la ambele extreme, dar să se și așeze, complementar, pe diferite trepte ale expunerii posibilităților de exprimare ale acestora (atent lucrate tipologiile personajelor, și în scriitură și în interpretare, dar și în așezarea pe tipologiile vocilor distincte cărora le dau din nou glas), asigurând emoționalul solid în scene solo dar și în ansamblu, care se completează ingenios unele pe altele la toate nivelurile: vocal (rostire și muzical, minunat decupate), mișcare, sound și vibe (live, înregistrări, multimedia), într-un ritm înnebunitor în care, deși pare uneori că nu se poate opri cadența de galop (minunat evidențiată în scenele de grup), se găsește mereu o ușă care va duce negreșit către cel mai tandru confesional.

Tablouri teatrale pertinente decupate din acest album de nostalgii vivante, conduse autoritar îndeaproape de excelenta Mirela Pană (Mireille și nu numai!), amfitrionul acestei aventuri back to the future, responsabilă cu buna funcționare a pavilionului românesc de la expoziția cu pricina, care include informarea, organizarea, pregătirea, ghidarea, jurizarea, amendarea, inventarul tuturor vocilor și emoțiilor pe care le provoacă și de care se înconjoară.  Curatoare de artă contemporană, fostă cântăreață în tinerețe (care a rămas toată viața marcată de participarea la Festivalul de la Mamaia în urmă cu 25 de ani), Mireille Plume a câștigat selecția pentru a reprezenta România la Bienala de Artă din Veneția cu instalația ei performativă numită „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” și se ambiționează să-și poarte către succes performerii închiși în expoziție pentru șase luni ca să retrăiască amintiri (reale sau ficționale) din istoria muzicii ușoare românești despre vedete consacrate dar și despre destine artistice mici, neîmplinite, cu care i-a fost pavat drumul atât de lung de până acum.

Conștientă de apusul epocii ei de aur dar și de marea de nostalgici care încă mai cotrobăie prin marea de amintiri pe care le poartă în sufletele lor din anotimpul iubirii, ea caută nu doar să supraviețuiască, ci să valideze un fel al nostru de a fi, cu care nu se poate să nu simțim că am putea cuceri lumea. Și-a pierdut tot ce avea mai drag pe lume la acest festival (mama) dar și-a păstrat vocea (gravă, profundă, cu care va încărca la final sufletele spectatorilor) și, mai ales, căutările. Cu ele controlează și mângâie deopotrivă prestațiile partenerilor de scenă și de culise.

Dintre ei se remarcă senzațional încă de la început Ramona Niculae, care are și sarcina de a deschide, cu personajul Crina Saivan (o solistă de doar 1,56 m și 49 kg cu o forță uluitoare) această aventură teatrală. Proaspăt absolventă, Ramona Niculae își face debutul în trombă cu o apariție ingenuă și energică deopotrivă, fermecătoare, jovială, tumultoasă, extrem de plăcută și foarte bine antrenată (vocal, muzical, mișcare), un înger care nu știi de unde se frânge în cele mai adânci abisuri ca să țâșnească brusc înapoi pentru a se preface în praf de stele. Fără oprire. Tânără artistă aspirantă, cu calitățile la vedere, gata să cânte și să joace orice doar ca să fie în lumina reflectoarelor (nu să se și compromită prin vreo tristețe inventată, refuzată din acest motiv de competițiile muzicale ale vremii – vocea care cântă frumos și nu spune o poveste și nu primește…), foarte stăpână pe corzile ei vocale, pe dans și pe instrument, ea destinde timid atmosfera cu bancuri cu blonde, impresionează cu „De-ai fi tu salcie la mal”, conduce incredibil scenele Loredana/Caramitru (în special pe cea a eșecului înaltelor, senzațional construită din propria furie) și explodează vocal de-a dreptul într-„Un albastru infinit” al Angelei Similea. Dacă e să marcăm câteva scene pe care le-a impregnat abil cu sensibilitate și vigoare.

Sunt calitățile cu care Crina l-a înnebunit încă din copilărie pe Felix al candidului Theodor Șoptelea, îndrăgostitul perfect care o iubește încă de la 5 ani convins că sunt flăcări gemene, că trupul lui e o extensie a corpului ei, considerându-se Romeo și Julieta de Galați (nu asta pare să fie și părerea fetei!), băiatul care a învățat să cânte la chitară doar să-i susțină vocalizele și să o ajute să repete, urmând-o pătimaș în aventura ei muzicală din adolescență care s-a soldat și cu un eșec la Mamaia copiilor (o secțiune binecunoscută a festivalului în care se recrutau foarte tinerele talente). Actorul te face efectiv să crezi cu toată ființa în forma de spiritualitate pe care a îmbrăcat-o dragostea ce i-o poartă fetei care alege în cele din urmă muzica în locul lui (nici el nu rămâne dator epocii, din care i-a fost decupat inspirat un Adrian Daminescu „Și m-am îndrăgostit de tine”), nu înainte să ne încânte cu superbe scene în doi în care-și susțin, antagonic, versiunile lor de poveste.

Ramona Niculae completează frumos povestea personajului ei vedetă aspirantă cu cea de odraslă de vedetă (aici primește și șansa de a-și demonstra calitățile pur dramatice) a unei mame-personaj, Laura, interpretată la limita tristeții de Liliana Cazan, actrița care nu a participat niciodată la Festivalul Mamaia însă chiar a câștigat trofeul „Steaua de Mare” în urmă cu 30 de ani (regizorii au recuperat și au proiectat în spectacol câteva imagini de atunci, asigurând sensibilului moment confesional emoția autenticului). O femeie care a renunțat la vise și la carieră pentru banalul unei căsnicii bucureștene nefericite în care s-a transformat prima ei mare dragoste, găsind în cele din urmă curajul de a reveni acasă la Constanța, pe drumul de fier înțesat de gări inutile pe harta unui acasă atât de aproape și atât de departe, care și-ar fi putut preschimba adresa cu fiece minut trecut din cele peste două ore de întârziere a trenului (timp imortalizat întocmai pe pielea poate încă mirată) ce a purtat-o în călătoria prin care și-a recâștigat puterea, redescoperindu-și alături de fetița ei bucuria și vocea remarcabilă.

Doar niște oameni. Ca cei invocați de inconfundabilul Aurelian Andreescu în celebrul șlagăr, ce-i deschide drumul narativului versatilului Lucian Iftime (va performa dramatic la superlativ și în alte zone ale spectacolului) și memorabilului său timbru vocal în registru asemănător, și împrumutați de personajul lui, Radu, revendicat savuros și prin apucăturile de vedetă răsfățată din iconicul Aurelian Andreescu.

Pe care Lucian Iftime, copacul demn din grădina acestui spectacol, un actor consacrat și foarte special îl îmbracă solid, cu mult talent, răbdare și, mai ales, precizie (ironic și autoironic) în straiele adicției ce i-au acoperit talentul și l-au ținut la întuneric, în bodegi obosite în care s-a irosit și și-a distrus sănătatea și chiar vocea, a cărui singură legătură cu Festivalul Mamaia pentru audiția în vederea selecției în Bienală este faptul că are ficatul domnului Aurelian Andreescu (!) și poate în sfârșit să recunoască ce poartă în medalioane (!) spre a-și recăpăta demnitatea pierdută.

Încheie în forță prima parte a spectacolului Irina Petrovna Solomon Romanov, personajul fermecătoarei Ecaterina Elena Lupu,  fiică de patron evazionist de firmă de cozonaci, sponsor al evenimentelor artistice locale, artistă mediocră, deloc împăcată cu umila condiție de imitatoare unu la unu a  Marinei Voica, care-și ratează inclusiv propria sinucidere (!).  Excelent conduce actrița episodul halucinației Ave Marina cu arhangheli (!), în care, sprijinită viguros în personajele încredințate lui Lucian Iftime și Mirela Păun (tatăl, respectiv dirijoarea de la Palatul Copiilor, cu neg și apucături discreționare cu tot) demonstrează din plin toate calitățile cu care a fost din belșug binecuvântată. Deși nu reușește să rupă publicul cu acuta pregătită (!), ea lovește din plin în inima lipsei de soluții alternative pe care le au artiștii care se pierd pe drum, prea narcisiști să-și pună capăt zilelor de strălucire: firma de evenimente. Care le asigură la nevoie traiul chiar și celor mai netalentați dintre ei, dacă sunt dispuși să renunțe la marele vis.

Ori dacă reușesc să ierte și să se ierte pentru neajunsurile cu care i-a împovărat viața. Este și cazul lu Cristi Păun, fragilul personaj cu care Ștefan Mihai deschide impecabil partea a doua a spectacolului, ridicând cât se poate de sus ștacheta emoționalului. În cea mai puternică scenă din tot acest show, actorul îl stăpânește absolut uimitor pe acest vulnerabil erou, al cărui succes e adesea confundat cu cel al unui mare artist român, confruntat cu aceeași vulnerabilitate în altă epocă, destul de ocolit de media pentru lipsă de conformitate dar rămas pe aleea noastră de celebrități prin forța talentului pe care nu a reușit să i-l fure nimeni, exact ca acest Cristi revoltat de sub aureola strălucind în întunericul scenei (în care își aude respirația!) al lui Ștefan Mihai, care speră într-o zi a egalității de șanse (deși talentul îi asigură mereu un loc de frunte, în ciuda intrigilor gurilor rele).

Monologul lui e, după părerea mea, cea mai analitică, dar și cea mai emoționantă parte a discursului dramatic în ceea ce privește condiția artistului ce trebuie să înfrunte toate răutățile lumii și prețul pe care acesta trebuie să-l plătească nu doar ca să acceadă, dar și să se mențină acolo sus. Unde muzica te tine de mână, să nu carecumva să cazi în noroiul în care mulți vor să te tragă când ai succes. Ce-ar fi? Ce-ar fi să ne imaginăm că zburăm cu toții, că nimeni nu poate să ne tragă în jos? Și ce-ar fi să-i ascultăm, pe rând, pe George Nicolescu, Cristi Păun și Ștefan Mihai? Într-unul singur? (Când pierzi un personaj și ești actor bun, altul crește-n tine, mai profund, să-l înlocuiască pe cel pierdut!… și să se întoarcă excepțional în adâncul „Fântânilor albastre”!… Chapeau bas!).

În toiul revoltelor vedetelor angajate, ce vor să părăsească toate Bienala, își face apariția Adriana, personajul unei puternice Luiza Martinescu care va prelua și va menține sus ștacheta ridicată de Ștefan Mihai, atât dramaticului cât și muzicalului. Cu această scenă, actrița, înarmată cu un text excelent pe care-l explorează și îl exploatează cu fler, prezintă alt tip de vulnerabilitate care le este dat să o trăiască artiștilor: sacrificiile din viața personală. Pe o scenă mult mai mică, a propriei lor vieți. După ce a repetat atent bucăți de trecut imaginar prevăzute cu viitor plauzibil și bucăți consistente de prezent continuu, ea strălucește în scena în care își terfelește cu propria voce demnitatea, zâmbind amar de sub posibilitatea propriei nunți (în fața uriașei trene de mireasă cu care colegele ei de scenă acoperă scările).

Călcându-și orgoliul în picioare și ridicându-se ca o pasăre Phoenix din cenușa propriei iubiri, arsă împreună cu trofeul festivalului (!), parcă răzbunând destinele cine știe câtor alte vieți de artiști sacrificate pe altarul pasiunilor lor. Cu vervă, cu umor, cu demnitate, cum îi șade bine unei umilințe de casă și de zile mari, prestație încheiată concluziv cu un hit al Elenei Cârstea: „Nu sunt perfectă, nici nu vreau, nici nu pot“. Poate că exact personaje ca Adriana au deschis peste ani calea către succes și încredere în sine ale altor personaje umilite, ce aveau să-și joace demnitatea chiar pe scena Festivalului Mamaia.

Liberă la mare. Nu Andreea Bălan. Ci Cristiana Luca, varianta poate infinit mai asumată pentru că actrița intră savuros în pielea personajului râzgâiat cu codițe, o bombă cu ceas. De umor, de bună dispoziție și de incredibile profuzimi cu care dă credibil viață fetei care a trăit la o vârstă fragedă momente de inimaginabilă ofensă, din care însă pare să fi reușit să se salveze cu succes la timp, înfruntând noi umilințe, personaj prin care Gabriel Sandu și-a propus  să încapsuleze un moment cultural de cotitură în evoluția muzicii pop de la noi („establishmentul soliștilor dance, a playback-ului, discuțiile despre impostura în muzică, felul în care acest gen de interpreți erau tratați în acei ani, cât și faptul că am fost fanul Andreei neironic pentru ani de zile în copilărie. Hardcore stan Andreea Bălan. Felt natural to pay my tributs”, după cum a declarat dramaturgul și regizorul).

În apărarea tinerei artiste care a câștigat, numai ea știe cum, festivalul în anul care a urmat celui în care și-a pierdut vocea, hulită de public pentru intrarea în posesia trofeului, sare în spectacol Matei al unui dezlănțuit Florin Aioane, care-și joacă minunat rolul de apărător al fetei salvate astfel de accent. Și de Akcent…

Mușchi, freză, voce, gumă, check!

Gata să preia microfonul fetei salvată de comportamentul de peluză al spectatorilor, Florin Aioane ne trece și el prin temele tot mai dure cu care se confruntă artiștii de azi, chiar și cei netalentați, prin vocea lui Adi Sână de la Akcent (trupa care a câștigat locul 1 la șlagare, ex-aequo cu Andreea Bălan în 2003), un moment de marcat pentru perioada pop-dance a festivalului, scenă în care acest Matei dinamitează la propriu spațiul noului Teatru de Vară, dar ș tema, umanul și emoționalul dezvoltate până acum. El trece cu topoarele din criza lui psihologică (la limita sălbaticului) prin toată pădurea narativă a festivalului și personajelor lui, lăsându-i la vedere buturugile sângerânde din trunchiurile altă dată semețe ce-și întindeau ramurile înflorite pe treptele succesului, aruncate azi mirate și neputincioase  pe cele două scări în oglindă, luminate disco-nostalgic-feeric de-a lungul show-ului pe care Miruna Croitoru le-a imaginat până acum ascensiunea de o parte și de alta a centrului scenei, acoperindu-i centrul vizual cu proiecții și imagini de arhivă ce le-a susținut vizual amintirile și răstălmăcirile, rămase acum în dramaticul gol în care se vor prinde cu toții într-o ultimă și excelentă scenă de descărcare de grup (ultima din multele care au articulat excelent de-a lungul spectacolului, momentele de creștere a tensiunii și conflictelor interioare pe care le-au dezvoltat fiecare).

Ea se va petrece ca o stare de catharsis ce va cuprinde întreaga scenă, unde apare nevoia de a distruge dovezile fizice (toate obiectele scenice, statui, instrumente, trofee) în momentul în care se face anunțul că aceste „exponate“ ale expoziției au câștigat Bienala de artă contemporană, aducând la lumină destinele și realizările unor artiști marginalizați geografic, economic, lingvistic și politic în cultura mondială unde n-a auzit nimeni de ei niciodată, dar în care și-au revendicat și ei un loc simbolic pe care au reușit în sfârșit să-l capete, punând înapoi România pe harta marii culturi!…

Atât de aproape de soarele arzător care ne va topi în cele din urmă după eclipsa ce ne va fi luat tot, în timp ce noi îl vom fi răsplătit cu o generoasă gaură în stratosferă, sperând că ne vom strecura pe acolo praful de stele în care se vor fi preschimbat oasele noastre în drumul lor către eternitate, în timp ce muzica pe care am iubit-o va supraviețui pe fundul mării altui Univers.

Unde ești?!…

Ultimul hit. Margareta Pâslaru pe vocea cutremurătoare a Mirelei Pană.

Sau poate doar o vibrație care va găsi tot ce-am pierdut.

„10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia“ de Gabriel Sandu

Teatrul de Stat Constanţa

Regia: Elena Morar și Gabriel Sandu

Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru

Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș

Coregrafie: Stela Cocârlea

Pregătire muzicală: Inga Postolache

Asistență scenografie: Nicoleta Ivan

---

Distribuție:

Matei: Florin Aioane

Laura: Liliana Cazan

Bianca: Dana Dumitrescu

Corina: Laura Iordan

Radu: Lucian Iftime

Cătălina: Cristiana Luca

Irina: Ecaterina Lupu

Adriana: Luiza Martinescu

Cristi: Ștefan Mihai

Crina: Ramona Niculae

Mireille: Mirela Pană

Felix: Theodor Șoptelea

---

Consultanță documentare: Mircea Nicolau

Premiera: 4, 5 noiembrie 2023

Durata: 3h, o pauză

AG