Agora party. Un sofisticat joc infantil de-a clasicitatea într-un club contemporan.
Așa arată în vremurile noastre o comedie de Aristofan rescrisă inteligent de Matei Vișniec și redată cotidianului ăsta grăbit, tot mai superficial, care nu se mai ostenește să cotrobăiască prin istorie și să-și mai pună întrebări, expus să repete la nesfârșit greșelile până și-o învăța lecțiile. O fabulă satirică, socio-politico-sexual-culturală, aruncată pe un maidan de dragoste pe care se discută cele mai grave teme ale omenirii ca între niște adolescenți în călduri, dispuși să-și arate (sau să-și ascundă!) mușchii (mai ales pe cei mai ispititori dintre ei!) unii altora într-o întrecere fără câștigători.
Agora party. Război și pace într-o lume în care arbitrarul încă pecetluiește soarta acestei lumi, prăbușind imperii, strivind destine, aruncând la lada de gunoi a istoriei ani, decenii ori chiar secole de civilizație, dărâmând peste noapte democrații câștigate cu sânge și sudoare cât ai zice „construiește!”.
Deconstruind textul antic, piesa funcționează teribil ca dublă alegorie, având parcă un scop precis de a remitologiza, folosindu-se abil de recognoscibil, cătând o noimă nouă într-o rânduială a lumii lăsată de Dumnezeu, în care omul și-a tot vârât coada și a răstălmăcit-o până s-a golit de sens în numele unor libertăți câștigate cu care nu a știut mai pe urmă ce să facă, obținând o morală nouă, asupra căreia dramaturgul Matei Vișniec insistă spre a trage un semnal de alarmă asupra pericolelor care ne pândesc.
Să interzicem sau nu războiele? Mai avem sau nu nevoie de ele? Chiar o fi posibilă pacea?…
Sunt întrebările esențiale pe care atât textul lui Aristofan cât și comedia lui Vișniec le pun cât se poate de pertinent în maniera cea mai facilă pentru toată lumea spre a le găsi un răspuns potrivit. Tocmai secolele scurse între cele două scriituri ar trebui să ne pună pe gânduri. Inevitabilul pare să-și fi luat întotdeauna avânt în perioadele de pace între războaie, care au dus mereu la momente de lâncezeală și stagnare (după cele de firească reconstrucție după dezastru) din care omenirea nu avea cum să-și extragă suficientă sevă pentru evoluție altfel decât printr-o nouă distrugere. Poate că firea omului e creată natural să se hrănească din conflict spre a se impinge către înainte. Poate că în codul nostru genetic este scris să dărâmăm mereu ce avem pentru a pune ceva mai bun în loc, mai potrivit cu cei care vin, până vom învăța să construim cu adevărat durabil, în așa fel încât să poată fi modificat fără costuri atât de mari. Sau poate nu…
Fără să-și propună să depășească în vreun fel condiția vulgarității (însă fundamental erotică), mai ales la nivel de limbaj, noul text dramatic este prilej pentru o montare care păstrează dinadins aerul stângăciilor cu care oamenii își tratează utopiile. Regizorul Zalan Zakarias surprinde pe scena Teatrului Național din Iași superficialul noului social, însoțind datele despre demografia erotică și comportamentul lui sexual prin replici care taie de-a dreptul în lungul deschizăturilor cele mai intime ale omului, demne de Antena paișpe, prezentă la tot pasul să bagatelizeze și să explice ca să nu avem niciun dubiu asupra nivelului propus.
Încă din titlu, care parafrazează o deja celebră replică din actualitatea recentă a electoralului românesc, sub care poate fi lesne amendată victoria de (foarte!) scurtă durată, Matei Vișniec avertizează cu privire la noul nostru fel de a fi și la derizoriul propus, lăsând cale deschisă către o astfel de abordare, pe care apelativul invocat îl continuă planificat prin argumente ce susțin amiguitatea atât la nivelul discursului dramatic cât și la nivel de spectacol.
Păstrat într-o zonă naivă, dinadins colorată (și la nivel de costume și de ecleraj), spectacolul conservă linia adolescentină a gestului din textul inițial al lui Aristofan, susținută încă de la intrarea Corifeului (Horia Veriveș, parcă scos din mare dintre corăbiile pe care grecii le-au scufundat perșilor ca să nu amenințe democrația ateniană!), care pare că abia așteaptă să se descotorosească de sarcina primită (un fel de DJ amețit la acest agora party), corifeu grăbit la discurs și la entertainment, cu dicția împiedicată de mahmureală (poate de la multele ceremonii de omagiere închinate tuturor zeităților care beneficiază de una, altă aluzie a dramaturgului la cotidian!) în timp ce enumeră, ca dintr-o visare, excesele bahice și orgiace ale depravaților, obsedaților și hedoniștilor, așa cum sunt percepuți acești petrecăreți din cetatea Atenei (ce vor apăsa pedala exagerărilor chiar mai jos decât a propus textul lui Vișniec) porniți zgomotos în căutarea sexului pierdut în convenția înșurubată de generoasa felie de teatru în teatru oferită de construcția dramatică. Dacă zeii tot nu ne-au dat suficientă înțelepciune spre a ne înțelege și pe noi și pe alții, măcar ne-au dat teatrul care încearcă să o facă în locul nostru…
Și ca să nu riscăm să rămânem și noi în istorie un fel de rușine a umanității, fetele la stânga, băieții la dreapta, că doar natura e clară ca bună ziua!… Ei bine, nu chiar. Nu și în zilele noastre. Primele răzgândiri în privința alegerii taberei sunt exact problemele de identitate de la care începe rostogolul dramatic și polemica despre metaforica deschidere a porților noii cetăți. Cu uși și ferestre cu tot. Către ambele tabere (!).
Bărbații – Cosmin Maxim (Soțul lui Calonice), Dumitru Năstrușnicu (Soțul lui Myrrhine) și Răzvan Conțu (Soțul lui Lampito) – , adunați inspirat în jurul liderului informal al grupului, șarmantul Ionuț Cornilă care interpretează rolul soțului Lysistratei, revoltați că au pierdut dreptul la deschideri, întredeschidere, satisfacere și dezvoltare personală. Pedepsiți cu abstinența de femeile ateniene, conduse de Lysistrata, care și-au închis anume toate deschiderile și întredeschiderile, forțând mâna stăpânilor inimilor lor în numele unei păci bizare ce va emascula toată suflarea bărbătească a Atenei (ce nu va mai fi în stare să poarte războaie, dar nici să le apere de vreo primejdie), punând în pericol peste secole însăși existența bărbatului alb occidental (în care se vor transforma cu toții, metamorfozând în candid și feeric toată energia sălbatică, pasională și obsedantă de la începutul poveștii), care riscă să-și piardă azi până și poziția de beta, după ce a cedat mai întâi tot teritoriul alfa pe care l-a stăpânit vreodată, înfășurat în textile rozalii, înfofolit în halat pufos și strecurat în papucei îmblăniți de casă, strângând la piept jucării de pluș în timp ce se lansează în recitaluri de poezie, între care se hrănește cu ruccola, quinoa și apio…
Striviți astfel până aproape de stârpire de tabăra cealaltă, femeile rămase singure să răsucească în scenă etimologia cuvintelor „a se „făli”, „falnic”, „falacios”, din aceeași familie semantică cu tot ce ține de rușinea de altădată și de ambiția de acum, adunate în jurul Lysistratei, Diana Roman în varianta ei tânără (mai apoi și Glykeria), o actriță puternică, senzuală și necruțătoare deopotrivă, foarte înzestrată muzical, bine pusă în valoare și susținută de ansamblul pe care-l creează colegele ei de scenă pe care le-a pregătit ea însăși muzical – Andrea Boboc (Calonice, Melina), Mălina Lazăr (Myrrhine, Eleni) și Ada Lupu (Lampito, Angeliki) –, care o acompaniază susținut pe voci diferite și complementare, ajunse în cele din urmă la ananghie când soarta cetățiii e pusă la încercare de o amenințare reală, alta decât jocul lor de-a abstinența în care pare că și-au pierdut partenerii, prea adormiți între tirade romantice și dantelării.
Amenințare ce va intra spectaculos în scenă prin apariția savuroasă a lui Constantin Pușcașu în rolul surprinzătorului mesager (mai târziu Marc Vondervil într-o delicioasă discuție de platou cu activista feministă Emilia Ferventès, o energică Pușa Darie care asigură și imaginea Lysistratei la bătrânețe, în cea mai important-concentrată scenă a cotidianului pentru care a tot încercat să ne pregătească până acum jurnalista (Livia Iorga)).
Printre actorii ieșeni au fost infiltrați cu succes studenții care-i asigură aerul ăsta tineresc (Ioana Aciobăniței, Mara Bărbărie, Diana Furnică, Ana Maria Țidulă, Alexandra Budău, Răzvan Bujor și Sebastian Pricop), învățăcei împreună cu noi în ale iubitului și ale războiului, cărora vom aștepta până la sfârșit cu sufletul la gură să vedem ce soluții le-au fost găsite.
Femeia și bărbatul aduși față în față printr-o varietate de resurse scenice (inclusiv în scopul de a integra teatrul în teatru care ni se propune), împărțiți în două tabere distincte și intercalați teatral în multe chipuri (mai ales vizual și muzical), doi câte doi (masculin/feminin) sau în grup de gen (coruri antice), oferind cadru clasic modernului și invers, într-o manieră de multe ori vădit sarcastică, luptând savuros unul cu altul sub pretenția că ar lupta unul împotriva celuilalt, ștrengărește, adolescentin, cu mult umor, susținuți dinamic de-a lungul reprezentației de proiecții video ale contemporanului testimonial (Andrei Cozlac, sprijinit în filmări ale lui Andrei Botnaru, responsabili de inserțiile sondajelor de opinie care întregesc tabloul războiului sexual pe care-l purtăm dintotdeauna tacit în mințile noastre) cu care se așează în actualitatea de pe scenă și din sala de teatru (!).
Bărbatul și femeia reușind câteva tablouri teatrale impresionante, sprijiniți triumfal în înaltul coloanelor mobile ale templelor grecești de altădată, leagănul civilizației recunoscute, acum în mișcare și clătinare (!), ridicate metaforic și alergate (la propriu!) prin scenă de Andra Bădulescu Vișniec printre secolele după care se ascund poznaș, împreună sau pe rând, întrebându-se, iscodindu-se, amușinându-se și adulmecându-se fără încetare, învârtindu-se în unul și același joc al lui împreună, dar și al contrariilor pe care acesta-l presupune, în jurul cărora se compun, se descompun și se recompun amplu cadrele și epocile, în funcție de nevoi, pentru a ne muta dintr-un timp în altul.
Ajutați dinamic de muzica antrenantă a lui Hunor-Lehel Boca (greu să nu fredonezi laitmotivul ei ușuratic, excelent construit în jurul Lysistratei, multă vreme după spectacol!) pe care actorii cântă live în timp ce freamătă fără încetare (individual, în perechi sau ansamblu) după indicațiile precise primite de la Alice Veliche și asumate într-o mișcare continuă care îmbracă fără oprire dramaticul, reușind să contamineze cu ludic și bună dispoziție aceste polemici mai mult sau mai puțin cordiale classic/modern în jurul celebrei „greve sexuale” a femeii din antichitate, adusă până în zilele noastre într-un conflict masculin/feminin ce încă-și mai caută justificarea și sensurile într-o lume în care ne purtăm cu toții războaiele de la o pace la alta, cătând să umplem golurile de liniște cu tot vacarmul care nu se oprește în noi.
Cântec, dans, lumină, culoare, proiecție, interacțiune și multă voie bună. Și o dovadă că se poate râde în hohote, la unison, indiferent unde te regăsești în acest univers pestriț, pe cele mai grave teme ale omenirii.
Unde sunt preliminariile de altădată?!…
„Lysistrata, dragostea mea” de Matei Vișniec
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Regia: Zalán Zakariás
Scenografia: Andra Bădulescu Vișniec
Coregrafia: Alice Veliche
Muzica originală: Hunor-Lehel Boca
Pregătirea muzicală: Diana Roman
Video design: Andrei Cozlac
Filmări: Andrei Botnaru
Cameraman: Constantin Dimitriu
Foto spectacol: George Popovici
Distribuția:
Corifeul: Horia Veriveș
Lysistrata, Glykeria: Diana Roman
Calonice, Melina: Andrea Boboc
Myrrhine, Eleni: Mălina Lazăr
Lampito, Angeliki: Ada Lupu
Soţul Lysistratei: Ionuț Cornilă
Soțul lui Calonice: Cosmin Maxim
Soțul lui Myrrhine: Dumitru Năstrușnicu
Soțul lui Lampito: Răzvan Conțu
Mesagerul, Marc Vondervil: Constantin Pușcașu
Jurnalista: Livia Iorga
Lysistrata bătrână, Emilia Ferventès: Pușa Darie
Corul femeilor: Ioana Aciobăniței, Mara Bărbărie, Diana Furnică, Ana-Maria Țidulă, Alexandra Budău
Corul bărbaților: Andrei Sava, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Răzvan Bujor, Sebastian Pricop
Apariții în momentele video: Marian Stavarachi, Emil Coșeru, Oana Sandu, Diana Vieru, Fabian Toderică, Haruna Condurache, Anastasia Toderișen, Marian Chiculiță, Doru Aftanasiu
Durata: 1h 50min (fără pauză)
Vârsta recomandată: 16+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment