Răcoare mirată, întuneric și ceață. Într-un anotimp în care nu se va mai face niciodată dimineață. Un amurg lung, cu multă verdeață, promis decis la capătul unui tărâm de vis, plin de oameni cu suflete-ierbar așteptând să dea extemporal. La timp.
Aici unde timpul a devenit grădină.
A țipat pe limba păsărilor când a venit pe lume, a mângâiat atent cu arcușul coardele mai sensibile, s-a plimbat de-a bușilea în patru anotimpuri, s-a ridicat apoi în cele două mai novatoare, al înfloririi și al bucuriei, a cules dovezi colorate de hârtii creponate de pe creștetele copiilor-flori prin grădinițe de suflete, și-a așezat grijuliu petalele mai mari în calea curiozității, parcă anume să ferească gurițe de fetițe de furt de bătăi de inimă dintre cele mai bune, și-a așezat miresmele la margini de grădini și de pădure ademenindu-i pe îndrăgostiți către un înăuntru în care au să-și piardă tinerețile, rătăcind în pași de dans pe cărări neumblate ori numai de ei știute, după ce le-a întocmit pe frunze de brusture contracte bilingve de însoțire în anotimpul clorofilei (fiecare cu fotosinteza lui!). I-a lăsat apoi să îngălbenească încet, împreună, în sera de la marginea grădinii, punând cuminți apă cu o stropitoare ritualică (a nu se uita gestul!) chiar și la rădăcinile celor mai uscate plante, urmărind ghiduș circuitul copilului din flori în natură (poate chiar în compania unui pitic-fante de grădină, ce adună pildele din floare în floare pentru o nouă aventură cuceritoare, numai bună pentru activități de mentorat în ale îndrăgostirii), promițând noi și noi miresme înebunitoare cârdurilor de amorezi aliniați pe cărare la intrarea în seră. Și a inventat cele mai frumoase culori pentru rugină, uscare și orice fel de trecere.
Dar toate numai după ce s-a asigurat că a pus verdele, preventiv, la presat. Pentru răsfoieli prin Comedia umană în anotimpul alb, ce-și va așterne negreșit inocența experienței dinadins uitată după fiecare ultimă zăpadă ce-și strecoară grijulie recele-puf peste sfera-pămătuf a păpădiilor (risipite și adunate înapoi în ghem de pe câmpurile nesfârșite deschise alergării haotice prin anotimpuri la poalele muntelui pe care a urcat, singură, copilăria), rostogolite prin neaua proaspătă a celui mai nou nenceput până se fac bulgări de fragilitate rezistentă și gingășie trainică, numai buni de ostoit durerile și plecările în oasele cele mai obosite (pfuai, pe unde au țâșnit în metaforă și florile din cosițele Fridei Kahlo!). Pentru cea mai strașnică bătaie cu bulgări ce ne așteaptă negreșit când albul din plete va fi întâlnit pentru totdeauna verdele, ce se va hrăni și el, în sfârșit, din noi, recuperându-și culorile pentru un alt narativ într-o altă Sărbătoare a sufletului.
Pe scurt, „Ierbar”.
Cel mai Afrim. Esență de vizionar crescută poetico-dramatic din semințe de cea mai bună literatură („Cartea plantelor și animalelor” a Simonei Popescu, după părerea mea cea mai frumoasă carte de poezie contemporană), îmbrăcată în imagini-vlăstar de Visar spre care-și deschide vizorul de poezie cea mai sentimentală scenografie (Doamne, ce ne-a pus la cale Irina Moscu!), luminată liric de Cristian Niculescu (un poem în sine revărsarea de licăriri și de umbre, lumini ale vârstelor zilei, anotimpurilor și vieții așteptând, după fiece colț, mirarea, întunericul sau orbirea, absolut fascinante în acest spectacol!).
Pe scurt zic, despre ceva pus la cale foarte pe larg de inegalabilul Radu Afrim, un maestru al sintezelor, al contradicțiilor și surprizelor teatrale pline de amănunte, detalii și dichisuri dramatic-retoric-acustic-vizual-emoționale, aduse la un ghiduș numitor comun care a devenit amprentă inconfundabilă a personalității lui obraznic-înțeleaptă, unică în peisajul nostru teatral. Într-o nouă și cea mai frumoasă încercare naiv-copilărească de a recupera, comprima și redesena timpul și vremurile pentru a ne împăca unii cu alții, spectatori ai spectacolului vieții din toate clepsidrele mai mari sau mai mici, ce ne strecoară amenințător pe toți printre firele de nisip risipite, cu speranța că, la capătul scurgerii, o mână va veni să le întoarcă. Măcar o dată. Chiar cu riscul de a ne risipi-aduna din nou în fulgi de păpădie ori de nea sub globul de sticlă al noii curgeri a timpului, în sens invers, către rădăcini. Poate printre litere alunecate fir cu fir din fondul principal de cuvinte latinești ale științei verdelui crud, lăsate la dospit în cărți de botanică și zoologie, sub zăpada proaspăt călcată în ghirlandă înghețată de cuvinte altădată noi, înainte și înapoi, șiruri de nume din altă lume (excelentă fraza muzicală, o îngânare emoțională în canon de cuvinte-imagini, euglene, amibe și dicotiledonate amestecate, zburând în ritmuri de șoapte peste tot felul de timpuri) așezând în pereche, ca într-o amprentă atentă – de roată uriașă de tractor – veche, urmele unor pantofi cu talpă ortopedică ce le-a deschis calea către eternitate, în muzeul unui cabinet de biologie ce avea să tragă după el cu veselie remorca celor mai de neuitat amintiri.
Un muzeu viu unde timpul a crescut mare, devenind cu răbdare amintire și mai pe urmă uitare. Poate chiar în ordinea asta. Sau cine știe în ce altă ordine devenită aleatoare. Că aici cronologia e doar o chestiune de estetică. Deloc întâmplătoare, prilej de asortare a tot ce (n)-ai (apucat să fi) visat la ritmurile Îngerului grădinii, azi cel mai de preț exponat (superbă imaginea, cea mai puternică din tot spectacolul!) al muzeului și al Ierbarului din fiecare.
Róza néni!
Doamne, ce rol a putut inventa Radu Afrim! PentruBerekméri Katalin! Iubirea-vinovată dintr-un autodenunț cu un băiat și o fată (într-un joc de-a timpul fără vârste, în care iubirea înseamnă securitate sau inocențe bine îngrijite, alintate și călăuzite) adunată toată într-un personaj-sinteză (al multor personaje sută la sută afrimiene în care care și-a proptit sufletul de-a lungul carierei dramat(izarot)urgice, ce i-au urmărit și însoțit matern-îngăduitoare confesionalul de-a lungul unor frământări artistice autentice, pe care nu obosește să le cerceteze).
Berekméri Katalin reușește un superlativ emoțional. Strălucește la propriu, da capo al fine, într-o interpretare complexă în care se joacă de-a dreptul fascinant cu trecuturile tuturor prezenturilor (mereu la granița între registre, gâdilând comic lacrimogenul cât să-i stârnească recognoscibilul și binemeritata lacrimă a recunoștinței, fără să-l scape vreo clipă în patetic), urzind sentimente dintre cele mai diverse pentru o naivitate asumată (ca într-o poznă cu un ișler vechi într-o cofetărie, fie ea și comunistă, din copilărie!) din cele mai neașteptate fire de poezie, sarcasm, nostalgie și foarte multă ironie, ce nu și-ar găsi lesne drumul unul spre altul decât în binecunoscuta împletitură de alăturări narative contrariante de sorginte afrimiană (Radu Afrim este un măiastru al alegoriilor, strecurându-și abil obsesiile cercetătoare și nostalgiile autobiografice în orice dramatizare, dând astfel incredibilă valoare timpului său și îmbogățind generos timpul altora).
Róza néni se înșurubează excepțional în acest ecosistem teatral inventat de complicitatea binecuvântată a lui Radu Afrim cu Irina Moscu și Cristian Niculescu, în care totul freamătă, foșnește, clipește ori ciripește (ba chiar se îmbibă magic de un reinventat olfactiv, cotrobăit prin amintiri ce în mirosuri precise să se desfacă reușește). Și în care Róza néni se îngrijește cu răbdare de fiece vârstă de floare. Și a celor ce-am crescut cu ierbare, și a altora, mai puțin plini de mirare care-i privesc florile presate pe ecrane de televizoare (plate, fără pești de sticlă și mileu). Un șir viu de oameni cu bolovani de râu și rafturi de cărți greu de ținut în brațe, pregătite să se așeze negreșit peste cartea între ale cărei coperți se vor fi odihnit trifoii cu patru foi, presați după ce au fost cu orele, cu zilele, cu săptămânile ori cu lunile căutați prin iarba de la poalele muntelui pe care a urcat într-o zi sprintenă copilăria, uitându-ne aici, jos.
Unde nimic din ce trece nu pare pierdut sau măcar la timp se găsește. La firul ierbii, partenerul lui Róza néni și Gardianul de temut al Grădinii, Viorel (Stalker) al unui excepțional Nicu Mihoc o însoțește cu multă vervă (niciun deran-j!) în toată strădania asta de a nu mișca (mai ales emoțional!) nicio plăntuță de la locul ei. Ironic și infinit auto-ironic, luându-și magistral peste picior regnul din care se revendică savuros, cu șopârlele cruntei realități mereu la îndemână, gata să muște poalele neastâmpărate ale oricărui imaginar ce hoinărește pe-aici ca dintr-un alt regn, el reușește mereu să strecoare întru intimidare și detensionare zâmbete și hohote printre cele mai greu de digerat silogisme ale amărăciunii (în care Afrim a închis iscusit premisele așternute la îndemână de versurile albe ale Simonei Popescu, numai bune de întinat în paralela dintre uman și vegetal, forțată afectiv la maximum). Ajutându-se abil de minunatul personaj Piticul de grădină (savuros Luchian Pantea!), introdus anume să-i susțină masculinul și să bagatelizeze, pe limba prea-curvăsăriei firești de gen și a contemporaneității deopotrivă, toată fragilitatea de care nu are voie să dea dovadă, ascunsă șiret după pilde în versuri și fabule cvasimuzicale în calitatea lui de amfitrion, responsabil cu selfie-urile fericirii și bunei dispoziții la petrecerile marca „Noaptea Serelor Deschise”.
Relația Nicu Mihoc – Berekméri Katalin, excelent construită, e cea care ține atent în mână tot spectacolul, un echilibru natural imprimat firescului grădinii rezultat dintr-un echilibru excepțional pe care cei doi actori reușesc să-l asigure complementar (cel mai adesea prin confruntări delicioase și tachinări suculente la toate nivelurile în fiece ciocnire!) femininului și masculinului, vechiului și noului, puterii și supunerii, ordinii și haosului, realității și imaginarului, atât de necesar de întâlnit prin toate colțurile micului lor rai pentru validare, recunoaștere și împăcare prin iubire. Pentru ca mai puțin vechii El și Ea (Theo Marton și Elena Purea) să îndrăznească a relua povestea lor încă netrăită de amor dintr-un punct de răscruce al tânjelilor împăcate la prima tinerețe cu gândul bifurcației, care i-a trimis pe drumuri paralele și i-a reîntâlnit într-o nouă intersecție de destin.
Ori și mai tinerii lor parteneri de poveste aflați tocmai la cheremul hormonilor și primilor fluturi în stomac, Darius Mureșan(un ingenuu Alex Stoicescu), un puști orfan naiv care tânjește după afecțiune în timp ce trece pe rețele drept mascul feroce sub numele darius2005, și Sunny Moon, cu paradoxul ei nominal – parcă dintr-un alt Ierbar ori numai dintr-o inversare de topică (cu lună în descreștere și dorinți arzătoare în creștere!) -, cea mai recentă achiziție a lui de pe chat (obrăznicuța Laura Mihalache, dimpreună cu molipsitorul ei râs frivol-nevinovat, delicios asortat), tocmai bună de plantat în grădina în care va adormi numai pentru a se trezi altcineva, cu alte vise și alte amintiri, poate chiar de familie (!), relocate printre ecouri demult uitate a ceea ce contează cu adevărat și trebuie în tăcere musai ascultat.
Apariții și dispariții de iubiri adevărate, încă trăite ori deja uitate, pigmentate cu flori din alt efemer ori numai din altă eternitate, de care se îngrijește aproape cu seriozitate Dia-păpădia (ludica Ale Țifrea). Cătând să mai spele păcate din petale de amintiri strecurate printre tatuaje de sirene eșuate, pe catedre, prin borcane și vaze colorate, amestecate cu flori uscate, uitate pe vreun mormânt în care s-au îngropat și încă mai sunt și nu se vor opri niciodată să fie încercând să învie și de-aici înainte, înainte să se facă pâmânt, emoțiile cele mai sfinte. Cu cei ce-ți împleteau altădată coronițe, îți înobilau inelarul ori încheietura mâinii cu tulpina vreunei flori-promisiune pentru fetițe, precum Rebeca(Cristina Holtzli) ce caută cu înverșunare cât mai multe nume pentru o floare. Albastră, dintr-o poiană cu o profesoară (poate chiar Mihaela Mihai!), tătăneasă, floare domnească ori simplă albăstrioară în amintiri de copil în care florile trebuie neapărat să aibă stil și multe nume, ca să nu fie într-un singur fel înțelese, se spune.
În povestea în care sunt prinse în buchet de ecouri anume surprinse pentru cine pe lume se simte străin. Și încearcă să înțeleagă câtuși de puțin din tainele lumii grădinii trăite, mereu începute, niciodată sfârșite, pe care-au venit și în care au supraviețuit tot felul de flori surori(Loredana Dascălu și Dana Pancu, gemenele (ne)pereche!), smulse prea crude de pe tulpina nerăbdării, grijindu-se de așteptări pe sub nori care să merite osteneala așteptării în vaza (în care tot încerc să înghesui sălbatic parafraza, pentru a nu strica surprizele pregătite atent de toate aceste personaje prinse în camuflaje de regn, înarmate de actori cu mândrie cu talent, cu tristă veselie și groaznic de multă poezie) cu multe flori, în căutare de rime mai potrivite din alte culori. Din viața-curcubeu, o incantație pentru Duhul bucuriei chemat de Afrim împreună cu Dumnezeu într-un concert live cu Pitic de grădină și multă lumină.
Sunt așteptări pentru care nu există shortcut. Și care-ți merită pe deplin așteptarea, chiar și fabricate în uzine de cuie (!) naturale, rulate și bătute atent în pereții plini cu fotografii de păpădii (!), între felii de efemer și eternitate, trăind jumătate din amintiri și din imaginație pe jumătate, undeva precis între realitate și vis, așteptând din nou anotimpul înfloririi.
Cu flori mirosind a ordine, a clase și a ierarhie, emoții crude-verzi în puf de păpădie, suflat în adio-adie peste petale de uită-ne, rupte pe rând, gălăgios, printre tâmpine, doar ca să preîntâmpine dramele celor de nu-mă-uita. Acum câteva zile a înflorit și pentru mine, în sfârșit, floarea mea, poate chiar la timpul potrivit. Un echinopsis înflorit chibzuit, un cactus dramatic explodat pentru o seară regală de spectacol cu suflet rănit, cu vise rămase la presat din prietenii ce nu s-au legat ori doar s-au destrămat, rulate, fumate și răsfoiate printre pagini de teatru și de carte fermecate. Pe viață și pe moarte.
Nu pot acum mai mult de-o ocheadă printr-un vizor spre Visar. Adică pot să salvez tot ce visez până la următoarea înflorire de Ierbar. Cel mai Afrim. Mă-nclin.
Când oi fi încercat ultima dată să uit?… Când mi-am dorit ultima dată să-mi aduc aminte?…
Mi-e frică. Urmează, firesc, antologia dispariției.
Închid ochii și suflu în păpădie.
Adio, adie!…
P.S.
Am ajuns în București de două zile. Dar abia acum m-am ajuns, printre lacrimi, din urmă.
Marș la betoane cu noi, vă pup pe paradox!
„IERBAR” de Simona Popescu, Radu Afrim
Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”
Sala Mare
Scenariu, ilustrație muzicală, filmări: Radu Afrim
Scenograf: Irina Moscu
Dramaturg de scenă: Andreea Radu
Light designer: Cristian Niculescu
Montaj video: Trucza Samu
Asistent regie: Dragoș Stoenescu
Asistent scenografie și costume: Doró Sikó
Sufleur: Iolanda Belbe
Regizor tehnic: Teodora Crăciun
DISTRIBUȚIA:
Róza: Berekméri Katalin
Viorel (Stalker): Nicu Mihoc
Darius Mureșan: Alex Stoicescu
Sunny Moon sau Calița: Laura Mihalache
Rebeca: Cristina Holtzli
Sora 1: Loredana Dascălu
Sora 2: Dana Pancu, Georgiana Ghergu
Profa: Mihaela Mihai
Piticu: Luchian Pantea
Ea: Elena Purea
El: Theo Marton
Dia-păpădia: Ale Țifrea
Cameraman: Radu Anastas
Durata: 2 ore 20 minute, fără pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment