Înger și demon.
Două chipuri cioplite ale unuia și aceluiași om din care s-a șters orice urmă de Dumnezeu. După ce a fost mai întâi poftit să-i cotrobăie minuțios toate cotloanele sufletului, în căutarea unei fărâme de credință care să-i ofere mântuirea.
Sau binele și răul alchimizate cutremurător sub chipiul șepcii unui ofițer nazist la ceas târziu de confesiune.
Aproape că întinzi mâna să strigi „Sieg Heil! ” la emoția fiecărei fraze rostite. Ca să confirmi că a reușit să-ți ajungă până în măduva oaselor. Se infiltrează precis de la primul cuvânt azvârlit în semiîntuneric de pe scenă prin pâlnia urechii uimite deschisă larg împreună cu gura rămasă căscată, ce vor uita să se mai închidă pentru o oră și ceva de spectacol, îți vor curge negreșit prin venele în care sângele pulsează altfel decât te-ai obișnuit într-o sală de teatru, gonind ciudat către inima care-și numără diferit bătăile printre răsuflările tăiate de care vei avea sigur parte, în timp ce șira spinării își așează cum se pricepe mai bine fiorii ca să mai încaseze o lovitură de care mintea nu se va putea apăra.
„Decalogul după Hess”. Un pumn în plex. Un one man show al unui excepțional Nicu Mihoc după un text tulburător al Alinei Nelega, montat de Gabi Cadariu, o producție mai veche a companiilor Teatrul Ariel Underground și Teatru-Liga prezentă în Capitală pe scena Teatrului de Artă din București. Un monolog dramatic intens care trece în revistă datele reale din biografia lui Rudolf Hess, aghiotantul lui Hitler, judecat pentru crime de război niciodată recunoscute și închis la Spandau timp de 47 de ani. Un proces de conștiință după aproape cinci decenii de reflecție asupra celor mai odioase momente ale istoriei secolului trecut, concentrate în jurul celui de-al doilea război mondial, din rădăcinile cărora încă-și mai trag seva vlăstarele contemporanului, hrănite cu roadele violențelor, intoleranțelor, discriminărilor și segregărilor crescute mari din semințele aruncate ca din întâmplare de un nebun pe un câmp fertil al dezamăgirilor într-o noapte neagră a sufletului lumii. Chiar sub nasul lui Dumnezeu.
Un Dumnezeu pentru care se pregătește ritualic, poruncă după poruncă, cătând să nu-l înlocuiască, sfințindu-i chipul, numele și ziua de odihnă, cinstindu-și sângele, nerâvnind la ce-i al altuia, evitând minciuna, furtul și inutila preacurvie și ucigând doar atât cât curăţă vânătorul pădurea de animale bolnave sau grădinarul grădina de buruienile ce-i amenință înflorirea. Cum zice la decalog. Un Dumnezeu numai bun de înfruntat în luptă directă, luat de guler și trântit de zece ori la pământ de Nicu Mihoc, perfect pregătit de o lecție magistrală de chirurgie teatrală dintre cele mai fine. Intrat perfect în pielea unui personaj care are zvastica crestată amenințător pe suflet, un simbol non-silabic și non-vizual dintr-o imagologie a austerului (excelent rămas Nicu Mihoc în personajul gol, anume trimis de Gabi Cadariu în negrul după care i-a ascuns subtil nu doar fraza plină de tonuri colorate, ci și toată strictețea de care ar putea avea nevoie un om cu vocația supraviețuirii, înarmat cu doar câteva obiecte-suport ce conferă apocalipticului stil și eleganță), căruia îi pune meticulos în valoare disciplina învățată și asumată, așezând cu multă migală în mintea spectatorului brațele negre ale crucii echilaterale, îndoite la jumătate în sensul curgerii veninului prin propria clepsidră cu care consideră că avut destul de multă răbdare și căreia a decis să nu-i aștepte curgerea ultimelor fire de nisip pe amintirea banderolei roșii.
Idei precise defilând ca într-un marș hitlerist dinspre geneza răului către ziua odihnei lui, traumă după traumă, pe un ton ba rece, ba reproșard, în general blasfemic, transferând abil vina asupra tuturor, făcându-ne să ne îndoim de definițiile pe care le-am dat până acum binelui și răului, făcând iscusit maleficului chip cioplit după chipul și asemănarea unui Dumnezeu analfabet care nu știe să se semneze pe o astfel de cruce. De-aia a și fost atât de ușor de înlocuit. E atâta autenticitate în felul în care actorul conduce obediența lui Hess față de propriul crez, încât aproape simți prezența Führer-ului suflându-i încurajator în ceafă și duioșia tenebrelor din toată neîmpotrivirea de care a dat dovadă Cerul, excelent chivernisite, strecurate cu tandrețe și maximă luciditate în replicile rostogolite în ritmuri diferite, perfect acordate la ritmurile traumelor, însoțite de o aproape poezie gestuală a repulsivului în ordinea riguroasă pe care o impune trupului (dinadins fals, însă metaforic și ritualic ajutat de baston și scaunul rulant), în special mâinilor extrem de expresive (mi-a rămas pe retină gestul cu care-și așează una câte una membranele abținerilor, între degete, în pielea mănușilor negre la care renunță pe rând!) cu care-și însoțește mișcările capului la fiecare zbatere, afirmație și, mai ales, concluzie, trasă logic pentru a-și susține pledoaria și a reduce disonanțele, dând mai multă expresivitate vorbirii într-o retorică impecabil construită într-un registru foarte generos de interpretare. Vigilența cu care operează memoria personajului spre a-i asigura empatia publicului și a-i obține iertarea pentru fiecare încălcare (necălcată!) a celor zece porunci este senzațional susținută de jocul privirilor. În puțina lumină care este pusă (fizic!) peste Hess prin câte un spot aprins ici-colo asupra unei noi felii de viață și de suflet chemată la vorbitor, Nicu Mihoc joacă efectiv din privirile nazistului, descompuse carismatic în variante complementare ale aceleiași (ne)înțelegeri de animal hăituit care cere (dar nu imploră!) să i se facă dreptate, într-o ciudată nevoie de împăcare întru izbăvire de păcate (pentru care cere mai degrabă socoteală decât iertare), desenând lacrimi peste păienjenișul unor mirări dinadins reținute dincolo de retină, pe sub gene, numai pentru sine (chiar se întoarce uneori și ne vorbește cu spatele), acolo unde din anatomia răului țâșnește ca prin magie sângele binelui ce-i va alina suferința în vis – sau doar în secret – și-i va ridica din nou pleoapele în fiecare dimineață pentru aproape cinci decenii, spălându-i conștiința, bine încărcată în prima jumătate de veac, cu detergent, cu clor ori sodă caustică ori de câte ori va fi nevoie să-și justifice alegerile.
Alegerile care l-au adus în singurătatea celeilalte jumătăți de secol, trăită între patru pereți până la o vârstă venerabilă fără să-i gârbovească trupul, rămas drept după atâta ceartă cu Dumnezeu și atâta supunere la toate indiscrețiile ofițerilor ce i-au supravegheat somnul, mesele, defecările și masturbările din acest studio negru, căruia îi măsoară perimetrul cu pasul cumpătat, cătând să afle în fiecare zi ce culoare și cât chef de joacă mai are Dumnezeu. Temnița neagră ce are să găzduiască, poate cu aceeași demnitate ternă, confesiunile acestui Marilyn Monroe fără țâțe, numai bun de privit la o cină fără de taină la care e conștient că posteritatea va privi rece din spatele unor ecrane, refuzând să-i privească în ochi plauzibilul. Sau alungarea unui Dumnezeu care nu a catadicsit să dea vreun semn către un slujitor care nu a avut suficientă răbdare să-l asculte. Ori să-i încredințeze secretele, păstrate atent în corsetul alb ce i-a ținut laolaltă, sub tunica neagră elegantă ce îmbracă nobil torsul lui de bun german, toate instrumentele tăinuite de smuls adevărurile (altor culori, neamuri, rase și genuri inferioare, ce-și cereau categoric primenirea genetică și funcțională…) pe care le-a folosit de-a lungul timpului, încercând să oprească sunetele războiului ce i s-au scrijelit în memoria acustică (și pe care le scoate credibil din preaplinul pieptului!), date în vileag înaintea sfârșitului pe care singur și l-a decis. Întinzând pentru ultima dată aripile undeva către înaltul Cerului, de unde Dumnezeu îl impinge cu mitraliera în sala de teatru, printre noi.
Se face linişte ca acasă sub plapumă. Și rămâi doar cu şansoneta zumzăind în cap printre pașii sacadați ai soldaților mărșăluind spre un altfel de dumnezeire. Într-o frumoasă zi de aproape vară, cu seară de teatru bun și miros de liliac și floare de tei, servite cu lămâie și cuburi de gheață la ora prieteniei, ca într-o șansonetă neadevărată pe muzică de Horst Wessel în care nimeni nu regretă nimic.
Nicu Mihoc.
Die Fahne hoch!…
„Decalogul după Hess” de Alina Nelega
Teatrul de Artă București
Producție Teatrul Ariel Underground și Teatru-Liga
Regia: Gabi Cadariu
DISTRIBUȚIA:
Rudolf Hess: Nicu Mihoc
Durata: 1h 15 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment