Patria-mamă.
Un leagăn, o aspirație, o țintă.
O cabină MAN a camionului istoriei ce se lasă condusă în semiîntuneric de OMul secolului XXI, care încă mai bâjbâie după libertate pe ruinele fascismului și comunismului din veacul dinainte, mitraliindu-și în continuare cu sânge rece semenii, fie și doar cu armele unor amintiri ce nu mai pot fi șterse de pe retina sufletului dintr-o genetică a violenței, după ce și-a așezat la dreapta-i, pe locul mortului, Războiul. Poate numai ca să nu fie singur pe drum. Sau singura victimă a altei patrii-mamă care-l poate lovi oricând din contra-sens. Căznindu-se să tragă fiecare după sine remorcile pline de atrocități ale unui postuman greu de suportat, fărâmițat și îndesat în semiremorci etnice, religioase, sociale și culturale, care le îngreunează înaintarea printre amintirile dezbinărilor de toate felurile către o pace comună.
Patrii-mamă alergând în piepturi sfâșiate către autostrada viitorului, pe drumeagurile bombardate ale unui prezent încă necurățat de oasele tragediilor din ultimele războaie, ce străpung uneori pneurile și blochează roțile acestor vehicule ce nu pot opri trecerea timpului ca să-i șteargă ororile și să-i îndrepte erorile, trăgându-le vremelnic pe drepta umanității pentru reflecție, pentru analiză, pentru evaluare a pagubelor și reanvelopare, în operații complexe de service geografic și cronologic în care sunt reașezate mereu piesele-lipsă întru înțelegere.
„Piese de rezistență”, spectacolul montat de Andrei Măjeri la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani după propria piesă (cu care a câștigat Concursul Național de Dramaturgie organizat de filiala București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România și Muzeul Național al Literaturii Române, cu titlul original „God of the Gaps”) ne pune față-n față cu efectele la vedere ale unui război care a zguduit acest colț de lume în urmă cu 30 de ani, cel din Bosnia, cel mai sângeros episod din procesul de dezintegrare a fostei federații iugoslave. După care românii, contemporani cu un alt război ce-și șuieră de doi ani amenințările de foc în proximitatea granițelor noastre (cel pornit de ruși în Ucraina), încep să cotrobăie emoțional prin memoria colectivă, răscolind dureri mai vechi, invocând atrocitățile de care încă mai poate fi capabilă omenirea și în acest secol, speriați că situația din țara vecină ar putea scăpa oricând de sub control.
Scrisă pe perioada șederii în Atena Sârbească pentru proiectul „Pata oarbă” (în 2022, din care a rezultat un excelent spectacol regizat la Teatrul Național Sârb din Novi Sad), piesa lui Andrei Măjeri este un construct dramatic interesant, nesofisticat, care sondează umanul la nivel oamenilor simpli întâlniți și ciocniți unul de altul pe un câmp de luptă comun (Bosnia-Herțegovina, cel mai complex puzzle multietnic din zona Balcanilor) legând sub umbrela acelorași mari întrebări (Cine este și ce pot să fac pentru patria-mamă?) șapte monologuri identitare din șapte lupte de rezistență pe șapte voci a șapte personaje a căror existență a fost puternic marcată de evenimentele sub care au fost prinși în butoiul cu pulbere al Europei, pe lângă care Dumnezeii tuturor încă se mai joacă uneori cu focul.
Deși este un construct de șapte piese de rezistență one-man/woman-show care deschide calea către multe posibile abordări teatrale, Andrei Măjeri mizează inspirat (și funcțional, după buget coane Fănică!) pe auster, folosind chibzuit puținele resurse pe care le-a avut la dispoziție și de care s-a folosit ingenios în complicitate cu scenografa Șteff Chelaru, bine prinse în rame video de Andrei Cozlacși îmbrăcate acustic de Adrian Piciorea pentru a individualiza subspațiile decupate în spațiul scenic în care cei treizeci și ceva de spectatori (spectacolul nu permite o participare mai largă) sunt plimbați în acest spectacol itinerant, dar și pentru a le aduce narativele la un numitor comun (emoțional, vizual, acustic) pe acest câmp de luptă pe care simți mirosul de fum și gustul de sânge fără să fie măcar o clipă folosite. Un kitsch balcanic recognoscibil, excelent exploatat și controlat la toate nivelurile, mizând pe nostalgia unui anumit segment de public (și pe felul admirativ în care românii, ca de altfel toate neamurile din întregul bloc comunist înaintea căderii Cortinei de Fier, i-au perceput pe frații lor iugoslavi, republica federativă fiind considerată, nu doar din rațiuni geografice, ci mai ales pentru că aveau cel mai ridicat nivel de dezvoltare din zonă, Vestul Europei de Est, spre care priveau cu jind și de la care împrumutau fără discernere valorile la modă, întreținând acest spirit balcanic) fără să le deranjeze pe celelalte, pentru care spectacolul, dezbrăcat de consonanțe ale moștenirii și proximității culturale, poate funcționa la fel de bine în umanul gol.
Pentru că pe asta a construit dramatic Andrei Măjeri, imprimând textele cu emoțiile haotice ale unor oameni simpli, trași violent de istorie în malaxorul schimbărilor uriașe din anii ’90, crescuți ca buruienile în întuneric pe urmele șenilelor unor tancuri ce au strivit tot ce-au avut mai scump, aruncându-i în umbra zidurilor ridicate între frați, de unde trebuie să mimeze acum bucuria supraviețuirii unui război absurd. Din vârtejul căruia au fost aruncați care încotro. Nu mai importă familiaritatea cu istoria mai mult sau mai puțin recentă a zonei, pentru că datele istorice sunt împachetate în suporturi narative generoase, folosite punctual spre a contextualiza (fără pretenția de a epuiza tabloul, doar cât să susțină umanul propus, lăsându-ne să înțelegem că avem de-a face cu oameni profund zdruncinați, care-și urmăresc cu greu firul propriei povești) cele șapte spovedanii cutremurătoare ale celor șapte suflete răvășite la ceas de adevăr și de împăcare cu sinele, nădăjduind la o fărâmă de înțelegere și (auto)iertare, fără speranța obținerii vreunei izbăviri.
Un fir albastru (!) traversează narativul dramatic, ajutând teatralul să-și croiască emoțional drumul către o stare de spirit de o culoare foarte precisă în tot eclecticul afectiv, zugrăvit în cele șapte culori ale monologurilor, în căutarea unui ton comun ce trebuie să pună în mișcare șapte mecanisme de apărare prin care omul supraviețuiește celor mai crunte provocări ale istoriei.
Încă de la intrarea în spațiul care găzduiește de vreo 10 ani spectacolele teatrului „Mihai Eminescu” ești îndrumat către un univers ciudat, pseudoartistic, ale cărui vitrine, amplasate în scenă, facilitează un fel de impro-show ce se va dovedi milimetric construit în jurul unor piese de rezistență ale ororilor războiului, ce se ascund după semitransparența vitrinei prăfuite. Șapte exponate vii dintr-un Muzeu al dezastrelor personale în care ne întâmpină cu entuziasm Fahreta excelentei Gina Patrașcu-Zamfirache care ne va fi ghid, amfitrioana vigilentă și vocea care va imprima muzical (și identitar!) întregul spectacol, deschis (și închis) inspirat cu un hit sârbesc care s-a auzit multă vreme și pe meleagurile noastre (Tajči – Hajde Da Ludujemo, melodia cu care Iugoslavia a participat în 1990 la ediția Eurovision pe care a și găzduit-o), permițând spectatorului să-și calibreze așteptările și să pășească în culisele acestei convenții (cred că asta e cea mai puternică senzație la începutul spectacolului, că ești poftit în culisele Eurovision-ului, unde artiștii și-au pregătit dinadins poveștile cele mai puternice pentru a înmuia inimile spectatorilor ca să adune cât mai multe voturi pentru Bosnia, patria fictivă, afectivă și subiectivă a lui Andrei Măjeri!).
Și din cabina Fahretei te trezești direct în fața impresionantei cabine de TIR (în mărime naturală!) a lui Willem, occidentalul (ne)vinovat cu care pornește călătoria printre dezastrele personale ale sufletelor găzduite de Bosnia-Herțegovina sub semnul „Blue delivery”. Ioan Crețescu face din olandezul Willem un exponat demn de prezentat la intrarea în muzeu. Fost soldat în misiunea „căștilor albastre” (soldații Națiunilor Unite trimiși în misiuni de menținere a păcii în lume!) din Bosnia, ajuns în teatrul de operațiuni la vârsta la care cele mai îngrozitoare imagini ale războiului s-au scrijelit în sânge pe suflet și pe pleoapa pe care n-o va mai putea trage niciodată întru odihnă peste liniștea vreunei nopți, chiar dacă a reușit să treacă de prima linie, de unică folosință, a frontului. Actorul caută să-l strunească pe Willem-călăul în timp ce face recensământul dezastrelor la care a asistat Willem-victima, oprindu-i calculat gesturile la jumătatea intențiilor, trimise în privirile încrâncenate cu care-și însoțește gândurile în timp ce-și mișcă agitat personajul în jurul camionului, lăsat să răbufnească în câteva momente în care coarda prea întinsă peste revoltele lui umane pleznește zgomotos peste toate încercările disperate de a-și explica în cretă absurdul războiului, scos la tablă și testat în fața martorilor unei istorii care pute și căreia vrea să-i neutralizeze duhoarea morții cu brăduți odorizanți.
În amintirea mamelor bosniace pe care le-a-mbrățișat naiv înainte să le înghesuie în camioane și să le trimită departe de crima pe care aveau s-o săvârșească neoamenii (în masacrul de la Srebrenița, care a însemnat uciderea în iulie 1995 a peste 8.000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți din acest oraș și din împrejurimi, de către unități ale Armatei Republicii Srpska aflată sub comanda generalului Ratko Mladić) împotriva fiilor și soților lor, condamnându-le sufletele orfeline să bâjbâie bezmetic prin vieți prea lungi pentru jigadul declanșat în piepturi, atât de greu de condus spre drumul către Djanna unde cei dragi trebuie să-și găsească odihna veșnică.
Este și cazul Hatidžei a impresionantei Crenola Muncaciu, o mamă bosniacă (dintre miile de mame musulmane văduvite de bucuria familiei) care-și îndreaptă rugăciunile către Mecca (bine pusă în valoare de Andrei Cozlac) în timp ce dă sfâșietor glas celui mai puternic monolog al acestui eveniment teatral (bocetul ei va penetra mai apoi din umbră și alte monologuri). O actriță de o forță impresionantă, Crenola Muncaciu mișcă aproape chirurgical tăișul cu care opereză sufletul spectatorului, pentru a-i picura direct sub piele durerea personajului lansat într-un poem-rugăciune despre acceptare, iertare și uitare ca etape distincte pe calea vindecării celei mai mari suferințe pe care Dumnezeul ei a lăsat-o oamenilor întru purificare. Lăsând lui Allah sarcina de a hrăni sufletele flămânde de viață netrăită cărora încă le mai așează la fiecare masă farfuriile goale prin care le marchează absența și le promite neuitarea. O piatră dintre miile de pietre ce pot ridica prin credința lor stăvilare care pot opri în loc, măcar pentru o clipă de confesiune, curgerea absurdă a istoriei. Numai ca să-i schimbe cursul către o pajiște mai senină cu mame mai fericite (ce nu vor fi preschimbate brusc în surori, mătuși, bunici) care-și pot îmbrățișa liniștite copiii în flanel albastru împletit cu dragoste de degetele lor grijulii pentru mângâierea oaselor ce au să rămână la locul lor, înainte ca oameni mai pricepuți la jocul ăsta să pună mâna pe pietre și să le folosească altminteri.
Fie și (aparent) în cele mai nobile scopuri, precum o face părintele Ante în micuța catedrală improvizată în spatele scenei, unde carismaticul Sorin Ciofu ne așteaptă viclean să ne impresioneze cu slujba lui exagerat exaltată dintr-o altă patrie-mamă și să ne binecuvânteze în numele unui „Dumnezeu croat” care și-a făcut simțită prezența între munți prin apariția Fecioarei cu pruncul în brațe (miracolul de la Medjugorje, unde se zice că Fecioara s-a arătat în fața a șase copii în 1981, timp de 7 zile, încredințându-le secrete ale viitorullui lumii, poate chiar și despre războiul despre care vorbim), invocat spre a impresiona spectatorii-pelerini, doar doar se vor simți și vor achiziționa suvenirurile sfințite dezvăluite de sub treptele albe (memorabilă imagine, bravas Șteff Chelaru!) pe care își cațără credința la vedere, ridicând hiperduliile către statuia ciuruită de gloanțe pe ritmurile de mitralieră din imnul de război al sârbilor (și-a băgat coada și Andrei Cozlac!) a Gospei. Spre care este obligat să privească (ghinion!) prin ochi de bosniac și pe care este dator s-o simtă (sâc!) prin inima unui motocicilst sârb, în timp ce mărturisește senin păcatele înaintașilor din Organizația Ustaše(croații ultranaționaliști din al doilea război mondial, aliații lui Hitler, ai căror preoți predicau inferioritatea sârbilor și a ortodoxismului invitând la crimă) spre care ne roagă să privim cu îngăduință, că doar și ei au fost fii ai războiului.
Așa cum este și Milovan azi, un altfel de orfan al acestui război, cu cea mai ambiguă patrie-mamă, un bosniac născut jumătate sârb și jumătate croat, acum jumate sârb-bosniac, jumate croat-bosniac, practic deloc bosniac, care îngrijește sub ochii noștri răsaduri de flori în Bosnia-Herțegovina (asta când nu cântă și nu compune poezii!). Acest tânăr căruia îi dă fermecător viață actorul Răzvan Amitroaei și-a antrenat degetele de pianist la macramé-urile la care a lucrat sub supravegherea bunicii (după ce părinții lui au fugit în Italia din cauza războiului), pentru a dezamorsa cu ele parte din cele aproape 100.000 de mine lăsate cadou în pământurile Bosniei în spatele războiului, făcând un job de pe urma urii altora în timp ce-și alină dorul de mamă cu paste, Limoncello și Bocceli (!). Un Pikachu ca atâția alții pe harta unui joc Pokémon Go suprapus peste teritorii pentru care atât de mult s-au luptat frații lui că nu le mai poate folosi nimeni.
În niciun caz ca pe vremea lui Radoje, antrenor de ski pentru copii, pe care Cezar Amitroaei îl așează cuminte printre pacifiști, pe telescaunul din Bjelašnica, la înălțimea jocurilor olimpice de iarnă din vremuri de pace (!), de unde pledează pentru firesc, pentru bun simț și pentru viața liberă între oamenii-frați, cu portițe deschise între curțile oamenilor care nu au nimic de împărțit afară de greutățile și micile bucurii ale vieții pe aceste pământuri.
Aceste pământuri care pentru el sunt o singură patrie-mamă, Iugoslavia, pe care vrea să o apere cu oxigenul proaspăt pompat în inimile și sufletele copiilor ce se aventurează pe munte și nu cu arma-n mână (poate tocmai de aceea atât de iubit de copiii care năvălesc în scenă – de la „Cheia Sol Junior”, coordonați de Oana Tăbultoc – pentru a întrerupe cu zâmbetele și veselia lor, măcar pentru o clipă, amintirile cu ororile războiului).
Un iubăreț agnostic și hedonist, un soldat instruit, cu dreptatea depozitată printre borcanele din frigider, ștergându-și bucuros obrajii de scuipatul vecinilor pe care-i privește drept în ochi în timp ce-și păstrează mâinile nepătate de sângele crimei, pavând cu pace drumurile copiilor dinspre joacă spre libertate.
Poate așa cum se vede ea de pe Coconut creek (!), de unde John (fost Iova) al lui Valentin Popa privește cu oarecare detașare către amintirea Belgradului bombardat de actualii săi compatrioți americani, așezat confortabil pe șezlongul generos din noua lui țară (spre care l-au purtat grozăviile din patria-mamă, ce l-au azvârlit brusc peste Ocean) de unde emite definiții despre statele artificiale lăsate în urmă împreună cu prevestirile cele mai sumbre și își educă odraslele în spiritul pervers al naționalismului.
Șofer de taxi și profesor de sârbă pentru afaceriștii americani de pe pământul contemporan al făgăduinței (pe care și-a ridicat în vecinătatea lui o vilă și Lepa Brena (!)), s-a mutat la 46 de ani în Florida, unde visează să deschidă „The Children of War Museum”, lăsând în seama oceanului să distrugă, cu mirosul lui de sare, cele mai urâte emoții ale sârbilor (cu și fără Tito) la ieșirea din Memorial, după ce vor fi săpat destul printre amintirile date jos din podurile ticsite de arme, lăsate în urma războiului poate și de Tigrii lui Arkan (Željko Ražnatović pe care John îl ridică pe un piedestal, un Che Guevara al zonei, la nivel imagologic, care a pus bazele unității paramilitare Garda Voluntară Sârbă ce a luptat în Croația (1991-93) și în Bosnia (1992-95) în timpul războaielor iugoslave, după o impresionantă carieră de infractor, fiind considerat cel mai puternic șef al crimei din Balcani – pe lista celor mai căutați infractori a Interpolului din anii ’70-‘80 pentru jafuri și crime comise în mai multe țări din Europa, ulterior acuzat de ONU pentru crime împotriva umanității, asasinat în ianuarie 2000, înainte ca procesul său să aibă loc…).
Același Arkan care i-a asigurat vizibilitate maximă soției lui, Ceca (Svetlana Ceca Raznatovic, o Madonna locală), soartă de care n-a avut parte și Fahreta acestei răbdătoare Gina Pătrașcu-Zamfirache, artista ce ne-a purtat cu grijă printre exponatele muzeului dezastrelor personale înainte de a ni-l prezenta pe cel propriu. Asistentă medicală în Banja Luka în timpul războiului, a fugit din calea armelor cât a putut de departe, ajungând pe străzile Portugaliei, unde a căutat să repare ruina personală investind masiv în corpul cu care și-a plătit facturile și biletul spre o viață mai bună, de artistă, clădită pe o minciună (aproape nevinovată, dacă e să ne gândim la vremurile tulburi în care a părăsit Bosnia), purtată de instinctul de apărare și de supraviețuire absurdului acestei lumi care a pus-o în multe feluri la colț, cu patria ei mamă cu tot.
Trimițând-o să editeze iar și iar arhiva personală până dă bine la CV, asortând transidentitatea la care a fost condamnată la un firesc „tudo bem, tudo bom” din noua ei patrie afectivă, în timp ce-și vântură obraznic nurii în fața portughezilor excitați de atâta putere bosniacă (!), protejată de sticla cabinei după care-și prezintă show-urile, înfruntând cu bruma de demnitate care i-a rămas istoria contemporană care încă o mai ține în arest.
─ Sunteți liberă, doamnă.
─ Da, mereu sunt, răspunde destoinic această (co)regiz(oare?) a lui Andrei Măjeri, care ne-a purtat din război în război, din ușă-n ușă, construind, deconstruind și întrebând războiul, împreună cu suratele ei exponate, până își epuizează toate sensurile dezastrelor, punând cap la cap piesele lipsă din acest puzzle încă nedescifrat al istoriei, sosit la destinație cu Blue delivery.
Piese de rezistență.
„Piese de rezistență” de Andrei Tiberiu Măjeri
Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani
(Genul programului: dramă)
Regia artistică: Andrei Măjeri
Scenografia: Șteff Chelaru
Coregrafia: Victoria Bucun
Sound design: Adrian Piciorea
Video design: Andrei Cozlac
Corepetitor: Incze Katalin
Asistent regie: Ella Nistor
Asistent video design: Toma Rîșca
Foto: Crina Andriucă
DISTIBUȚIA:
Olandezul Willem: Ioan Crețescu
Hatidža: Crenola Muncaciu
Părintele Ante: Sorin Ciofu
Milovan: Răzvan Amitroaei
Radoje: Cezar Amitroaei
John: Valentin Popa
Fahreta: Gina Patrașcu-Zamfirache
și copiii: Sofia Anton, Anastasia Dăscăliac, Sarah Ghirvu, Sofia Gradinaru, Ema Honceru, Robert Sinescu, Marc Tudose, Eliza Vamanu și Mateo Voroneanu coordonați de Oana Tăbultoc (Cheia Sol Junior)
Durata: 1h 45 m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment