Moartea.
Poate doar o concluzie pentru o viață pretext.
O fotografie în piatră la căpătâiul unei eternități caduce, scrijelită de muritori în ceața densă a câte unui petic de efemer cu care își cârpesc bortele giulgiului luat în primire la naștere în așteptarea așternutului veșnic, ca primă lecție plină de sens. Asumată abia în ceasul în care glasul lor se amestecă deloc mirat cu freamătul nemișcării universale în înțelegere absolută, într-o împăcare finală cu infinita poezie a liniștii. Care începe cu mult înainte de cea din urmă clipă.
Un capăt de lume ce se stinge răzleț sub ochii noștri prin târgurile vieții, speranță lângă speranță și izolare lângă izolare așezate cuminți în prăvăliile de așteptări și năzuințe cu suflări împrumutate pe răboj, încărcate vremelnic de sens, suficient de departe cât să nu-și audă una alteia cuvintele, să nu-și simtă mirările și frământările, să nu-și perceapă reciproc suferințele și disperarea. Despărțite mereu la vedere de câte o vitrină frumos aranjată pentru ochiul vigilent al lumii, cât să nu i se deslușească dincolo de sticlă lacrimile, oftatul, regretele și remușcările, păstrate în taină, după vitralii frumos colorate, în interiorul călduț din care viața nu prea se grăbește să dea pe-afară. Închisă ca într-un cocon ce protejează pupa morții în crisalida existenței până să ajungă la maturitate și să elibereze un nou fluture neantului.
E doar unul dintre felurile în care se poate privi moartea simbolistă din cele „Trei piese triste”, montate de Radu Afrim într-un spectacol-poem la Naționalul ieșean după textele dramatice ale lui Maurice Maeterlinck (simbolistul belgian laureat al Premiului Nobel în 1911). Punând sub lupă frumusețea tristeții din fiecare moarte conținută de viață, într-un laborator teatral al sufletelor împăcate ce-și trăiesc resemnarea cu o infinită duioșie, conștiente de trecerea lor cuminte prin iureșul vieții, dar și de privirile ațintite asupra lor, tânjind după cosmic întru înțelegere și acceptare.
Moartea lui Afrim e seducție. E iminență cuceritoare. E înfiorare sublimă, absolut necesară pentru a da sens vieții dinainte de ea. Poate un dangăt prelung de clopot peste o amiază toridă ce se stinge în răcoarea bruscă a unei seri din anotimpul ce stă să vină, îngălbenindu-i frunzele în jurul nervurilor și împingând ușor uscatul către marginile foșnetului ce-l așteaptă în eternitate când se va încumeta să se desprindă. Moartea lui Afrim e încă ușor caldă, are culorile fascinante ale toamnei dintr-un amurg răcoros arămiu ce doar are să uite, după lăsarea întunericului, să mai nască o nouă zi, anume spre a n-o irosi în aerul amorțit al vreunei ierni. Refuză albul, refuză înghețarea, refuză nemișcarea totală. Cere adiere, cere suflare, cere măcar un minim de ceremonial pentru un Dumnezeu subtil căruia ne vom încredința în cele din urmă, nu înainte de a lupta după datorie.
Doar Radu Afrim putea să inventeze goluri în tăceri, numai ca să le umple vidul cu și mai multă nerostire. În sera fascinantă pe care i-a ridicat-o Cosmin Florea ca să cultive atent tristețile și să le îngrijească până se fac mari și se preschimbă în moarte, plină de văzluci culese, plecate și întoarse din aerul dens al tuturor sfârșiturilor într-o cvasiprăbușire, toate în căutare de reazem și de acceptare din care a șters priceput articularea finală disperare după disperare. Pentru că moartea are să zăbovească îndeajuns în acest laborator de creație cât să ne obișnuim cu toții cu ea.
Deloc întâmplător încununat cu Premiul pentru cea mai bună scenografie (UNITER 2022), decorul lui Cosmin Florea se impune ca o operă de artă vie într-o operă de artă moartă (un vegetal putred, repictat pe alocuri în culori vii și atrăgătoare de toamnă stinse mai apoi în ocru, mai ales la nivel de ecleraj, ispitind orice doritor de moarte în rezervația naturală ce caută să-și prezerve ecosistemul autodistrugerii în trei anotimpuri diferite ale aceleiași dezintegrări), cu galerii distincte, subtematice, ce nu caută să surprindă doar iluzia morții, ci iluziile unor oameni în preajma vieții pe care o netrăiesc, funcționând mai degrabă ca o suită de amenajări interioare în muzeul imaginar pe care Radu Afrim îl dedică neantului, pregătind mereu terenul pentru exponate casante și personaje-lumânări ce așteaptă resemnate în vitrină emacierea soclurilor și topirea cerii care să le ascundă pentru totdeauna fitilul abia pâlpâind de la așa puțină viață, moarte parcă înainte să dispară, săpând fiecare în pământul celuilalt după amintiri viitoare în timp ce caută să-și armonizeze părăsirea dinăuntru la paloarea tuturor părăsirilor de afară, într-o răstălmăcire mistică a celor mai intime relații de stingere și contopire, cu sine și cu Dumnezeu.
Cei doi desenează cu multă migală hologramele unor ființe-arhetip, generatoare de noi și noi tablouri teatrale în care te regăsești cu sfială, cu îndoială, cu rușine, poate chiar cu cruzime, dar niciodată cu mândrie ori suficientă mirare, pentru că au darul de a zăbovi și a se impune ca adevăr prin mișcări extrem de elaborate ale firescului sculptat atent în lumină – în poate cele mai rafinate imagini pe care le-am văzut vreodată pe o scenă de teatru – , de-o teatralitate cutremurătoare, un fel de pâlpâiri la toate nivelurile într-un spațiu claustrant care își arată mai întâi limitele în interioarele personajelor-umbră pentru a invada apoi scena și în cele din urmă fiecare centimetru 3D murit împreună cu noi în sala de Teatru la Cub.
În fiecare tablou joacă gândul nerostit, joacă privirea, joacă ecoul sunetelor de condamnare la viață, joacă încovoiala unor trupuri pe care le simți mult prea mari sub pieile în care au fost vârâte personajele, libere și totuși ferecate, ca niște duhuri ce au vizitat Infernul înainte să se mute definitiv în el. Întreaga lor alcătuire e casantă, face parte din ceva mult mai mare, dintr-un Transcendental invitat să alunece precis în banalitatea rutinantă a vieților unor oameni obișnuiți ce devin Îngeri ai morții într-o sală de exerciții pentru eternitate, Infinit coborât pe ușa din dos (după dorința lui Maeterlinck) între muritori în imagini tulburătoare în care se manifestă pe deplin forța nebănuită a Necunoscutului, atât de ispititor pentru Maeterlinck și atât de regenerator sub bagheta iluzionistului Radu Afrim. Dincoace și Dincolo se suprapun până la identificare, lăsând loc unei amuțiri însuflețită doar de povara ce se cere trăită spre a purcede, după rost, în lumea invizibilului.
Funcționând vizual ca un triptic de Hieronymus Bosch, atât de înțesat de simboluri și totuși neaglomerat, cu alăturări deloc întâmplătoare ce permit tăierea și decuparea oricând în fel și chip a imaginilor perindate prin fața minților noastre păstrând coerența vizuală a întregului, o grădină a morții ce se zbate între simbolism și suprarealism având în panoul central un portret stilizat al Morții însăși iar în tablourile laterale toate tristețile ce-o alcătuiesc (fiecare panou este esențial pentru semnificatia întregului), ce se poate desface oricând în mii de tablouri și citi în orice ordine înainte să fie închis (cu moartea pe moarte călcând!) și depozitat în biblioteca personală cu albume de artă, pe raftul generos rezervat pinacotecii inconfundabile a lui Radu Afrim. Așa îmi voi aminti acest spectacol, pe care-l voi răsfoi cu siguranță multă vreme de aici înainte.
„Trei piese triste”.
Trei tulburătoare texte ale lui Maeterlinck („Intrusa”, „Șapte prințese” și „Interior”), restaurate dramatic și plastic de Radu Afrim ca să le actualizeze, în cel mai poetic mod cu putință, importanța fatidicului conținut ca emoție esențială, demnă de somatizat și alchimizat în afectul nostru întru mântuire, și să le sublinieze universalul implicit, prin lirismul pe care li le-a înscenat, dimpreună cu stringența nevoii de (re)prezentare pe scenă (la mai bine de un secol de când au fost scrise, într-o lume alienată, traversată de boli pandemice, în vremuri peste care plutește la tot pasul amenințarea mult mai subtilă a morții în forme tot mai discret-diversificate de prezentare), într-o tulburătoare dezbatere teatrală ce va funcționa negreșit ca o terapie cathartică de grup.
Sunt trei împrieteniri cu moartea, prefațate de un monolog răscolitor încredințat minunatei Pușa Darie, ghidul nostru (deloc indulgent!) în ale nefiitului, care dă pertinent glas unui personaj contemporan ce și-a scos gândurile la o binemeritată plimbare prin răcoarea anotimpului dezintegrării urbane și le-a lăsat să plece libere care încotro, invitându-ne și pe noi să ne golim bulevardele rațiunii de orice preconcepție și judecată în fața clădirii pustiite unde s-a oprit pentru o clipă, o seră caldă (licență poetică maeterlinckiană) uitată din alte timpuri printre blocurile de beton între care nu au mai fost plantați copaci (poate pentru a nu ni se mai semnala veștejirea!), o casă cu ferestre mari deschise curioase spre prăpastia dinăuntrul nostru (fără să știm încă dacă are să ne privească ea pe noi, ori numai ne va permite câte o ocheadă prin inima ei), unde vântul a adunat toate frunzele și cețurile de pe străzile din alte epoci, mai prietenoase cu mama natură, să se protejeze și să ne protejeze de propriile gânduri, amestecate acum cu cele ale ciudaților locatari, pătrunse și ele între pereții de sticlă într-o clipă în care nu am fost niciunul atenți.
Frumusețea tristă a morții trece încă de la început prin fereastra deschisă de „Intrusa” către așternutul unei femei bolnave, aproape răpusă de durerile facerii, țintuită în patul ce tronează în mijlocul odăii și familiei redesenate (Afrim alege să schimbe puțin rolurile din piesă și să-i țină pe toți în aceeași încăpere, poate pentru a spori intensitatea interacțiunilor și a controla mai bine valoarea proiecțiilor vizuale și universul sonor ghidat de importanța șoaptei), în timp ce clapele pianului încearcă să îmbuneze metaforic pruncul din leagăn care nu catadicsește încă să plângă.
Din nou intervenția de gen, tipic afrimiană, asupra personajelor Unchi (devenit delicioasa Mătușă subversivă sub minunatul travesti al lui Horia Veriveș) și Bunic (înlocuit de fata Oarbă a excepționalei Ada Lupu) din piesa originală aduce plus-valoare și ceva autohton mesajului universal al dramaturgului, captând atenția și învestind cu sens îmbogățit simbolistica propusă ceremonialului de despărțire, parcă lansând un fel de competiție între inocența fetei cu simțuri ascuțite (ce transformă teatral emoțiile așteptării în auzenii și vedenii paranoide – minunată interpretarea Adei Lupu, augmentată de sunetele neliniștitoare și sumbre însoțite de proiecții video rafinate simbolic în rama ușilor culisante din fundal, ce devin împreună un tapet fermecător pentru peretele diferitelor tipuri de așteptare) și cleveteala-comentariu conspirativ-intrigantă a Mătușii (care-și azvârle sarcasmele la tot pasul din spatele singurului costum negru din scenă, în chip de doliu preventiv), în care aceasta din urmă caută să-i prindă și pe ceilalți (în dublu rol, de judecător moral și pre-bocitoare pentru priveghiul ce stă să-nceapă). Punctul central al acestui prim portret al morții, în care o așteptare inventată (sosirea surorii de la mănăstire) caută să acopere adevărata așteptare (trecerea muribundei la cele veșnice), este alungarea conștientă, repetitivă, aproape ritualică, a fiecărei semințe de îngrijorare (ce poate deveni repede spaimă sau disperare) care se strecoară amenințător printre ei cu fiecare sunet de coasă (ce-și pregătește tăișul pentru rădăcinile tristeților ereditare ce se ivesc mereu de sub disfuncționalul oricărui familial închis prea multă vreme între aceiași pereți!), îndemnându-se unul pe altul la joacă doar ca să mai șteargă din spaimele întunericului ce nu prididește să acopere, prevestitor, terasa și grădina fiecăruia. N-are să rămână în urma lor decât un scâncet de prunc care preia ștafeta vieții și morții într-un concurs de privit înspre stele între cei blagosloviți și cei lipsiți (ori binecuvântați la rându-le?!) de darul vederii (poate de aceea și văd mai bine prin întunericul vieții, excelent punctează Oarba), în sânul oricărei familii care așteaptă neliniștită, cu lumânarea aprinsă, ultima suflare la căpătâiul vreunui muribund, însoțindu-l deja către neant cu propria moarte.
Urmând poate a se întâlni în veșnicie cu „Cele șapte prințese” cărora Afrim le-a întins mai întâi o capcană poetică, rătăcite și ele în întunericul narativ al vidului general, șapte surori legate la ochi plecate într-o zi în căutarea destinului într-o joacă numerologică susținută muzical, coral și coregrafic (minunate cele trei dimensiuni, excelent susținute de cele șapte actrițe!) în jurul lui trei, treisprezece și multipli de șapte, introducând oleacă de iz de concret (chiar dacă de sorginte mitologică) tragicului ca metaforă prin câteva serii de numere rău prevestitoare ce le confirmă ființarea în căutarea morții-capriciu, argumentul fundamental ce le poartă pe calea spre veșnicie, trecându-le prin trei elemente ale naturii (lemn-apă-pământ), arătându-le trecutul, prezentul și viitorul ca posibilități nesfârșite de reîncarnare în epicul universului (chiar dacă din nou în expresie lirică, printr-o moarte ce li se cuvine).
Pe acest tărâm fantastic, fertil filosofic, Radu Afrim dă drumul simbolurilor dintr-o altă poezie, cea a mișcării, prinsă tandru într-o coregrafie a plutirilor de care se face vinovat complicele Radu Alexandru, cu care se sparg din nou granițele temporalului și concretului (deja anunțat în dansul contemporan pe muzică de curte, ce nu vrea să altereze timpul de legendă al prințeselor demult adormite), aducând în cotidian personajele maeterlinckiene Regele și Regina (Emil Coșeru și Pușa Darie într-un delicios cuplu de bunici din zilele noastre), care-și primesc entuziaști nepotul așteptat de atâta vreme (Marceluș, băiatul care și-a refuzat parcă creșterea și ieșirea din poveste în tot timpul care l-a ținut departe de meleagurile astea străine și totuși tot mai familiare cu fiece coborâre, interpretat cu ingeniozitate de un Răzvan Conțu energic și charismatic), dându-și credibil mâna în convenția așternută simbolic peste somnul prințesei preferate (Ursula), adormită printre cele șapte surori cărora bătrânii le-au vegheat somnul adânc în parfumul de flori de crin din salonul de marmură al așteptării sub lespede (!) în ultimii șapte ani în care Prințul n-a încetat s-o iubească, poate chibzuind clipa potrivită pentru un prea târziu. Pecetluind atemporalul într-un fatidic „cu toții dormim” cu care Regele își consolează Regina, convinsă că ni se trage tuturor de la incapacitatea de a ne iubi cum trebuie.
E semnul decisiv că întâlnirea se petrece în veșnicie, singura care poate face posibilă suprapunerea planurilor și găsirea numitorului comun în coborârea în subteranele vieții unde ne vom întâlni negreșit cu toții, suflete cu mâini de ceară ascunse în mormane de lucruri uitate ce nu se vor mai putea zări noaptea în lumina lunii.
Cel puțin nu în cea a ultimului pătrar, păstrată martor rece în „Interior” (și transferat inspirat pe afișul spectacolului), unde părinții ne așteaptă cuminți orice revenire acasă, în eternitate (așa cum ne este introdusă muzical), dar și în efemerul ce o pregătește, în presimțirile mamei cu privirile azvârlite mereu în gol (bine articulată tristețea la Livia Iorga), acum tulburată și de prezența fantomatică a fetei care n-a venit în seara asta acasă (din nou la înălțime Ada Lupu, personajul care preia, în cel mai puternic monolog al spectacolului, dialogul dintre cele două personaje masculine din textul original, integrându-le în dispariția, cel mai probabil voluntară, a propriului personaj; ea își face autoportretul surprinzând portretul trist al mamei, pe care-l integrează apoi în portretul trist al complezențelor și compromisurilor de familie). O mamă cu privirile întoarse de obicei către interior, poate doar spre a-și distrage atenția de la comportamentul necuviincios al tatălui autoritar (credibil din nou Ionuț Cornilă, reconfirmând portretul misecuvinist al capului de familie) îndreptat spre surorile ei mai mici (ce citesc deja poezii mult prea triste pentru vârsta lor!) sub privirile dezaprobatoare ale doicii, și ea vizibil obișnuită cu abuzurile, încurajate tacit (minunat își plimbă tăcerile Diana Vieru, comentându-și gestual personajul), păstrând cu toții aparențele unei familii reușite, anunțând parcă nenorocirea ce are să vină către încoace cât timp noi vom fi privit Dincolo (excelentă remarca lui Maeterlinck: din prea mare încredere în lumea aceasta, vine de obicei o liniște foarte nelalocul ei). Nebăgând de seamă toate nespusele, scrijelite de fată în aburul ultimelor suflări cu care-și scrie testamentul pe sticla ferestrelor casei, cerându-le cu limbă de moarte tuturor să zâmbească (de după strigătele de plăcere ale trădărilor consimțite cu focuri de artificii (!)), înainte de a alege dintre cei dragi pe cel mai demn să afle primul de nenorocire, pregătindu-și naiv masca ce are să-i acopere tristețile, spre a face suportabilă, de ambele părți, durerea despărțirii.
Un suflet ca atâtea alte suflete neînduplecate în care nu s-a putut niciodată privi cum privești prin fereastra deschisă a unei case, suflete ce riscă neliniștea veșnică (excepțional monologul de final al Adei Lupu care va da drumul plânsului în hohote) numai pentru că puterea dragostei nu le-a salvat la timp de la fatalitate, că doar vieții de toate zilele trebuie să-i mai adaugi ceva ca s-o poți înțelege… Sărmanii de noi, ce alcătuire naivă și ciudată a sufletului trebuie să îndurăm!…
De la depărtare toate capătă un sens. Poate singurul sens. Se simte încă din detașarea cu care Oarba ne privește de la început în ochi simțindu-ne teama, nevoia de izolare de fiecare celălalt care îndrăznește să respire aerul ăsta dens odată cu noi în sala de teatru, îmblânzind obsesiile noastre și spaima supremă a tuturor legăturilor umane exclusive, destinice, terifiante și copleșitoare, ascunse sub volane diafane de oameni ce n-au avut curajul să intervină (ori au intervenit prea abrupt) în propria soartă. Într-un univers sonor străpuns pe alocuri de voci de Dincolo, picurate inteligent în respirația generală a bolii și a morții, cătând să-i găsească zâmbet cadavericului unei umanități ratate care a uitat într-o bună zi să mai respire. Făcând loc șuierului greu al spaimei adunată în coșul pieptului, scoasă uneori la aer pe promenada unui tărâm încă neumblat, pe care se tot străduiește (și reușește!) să-l primenească, trecându-l gingaș pe sub claviatură, Diana Roman, un dirijor iscusit al întregii orchestre care ne asigură funeraliile.
Într-o simfonie de acvariu pe fundul căruia se mișcă dibaci marele pește sanitar al universului, cu coasa prinsă în mustăți spre a răscoli substraturile de țărână la baza pietrelor funerare, retezând din rădăcină promisiunile de viață nouă, punând în mișcare putrefacțiile existenței înainte ca ele să se colmateze și să ofere piepturilor descărnate emoții anaerobe cu care ar putea supraviețui toxicității vieții. Se respiră doar moarte. Rămân să înoate mai departe în laboratorul martor doar actorii (un mare bravo întregii distribuții!) alungați de pe scenă și întorși numai după ce au fost despuiați de orice urmă de viu, rămași în umbra goală (și fertilă pentru năstrușnicii afrimiene de interpretare!), proiectată în fața noastră ca o formă simbolică a tot ce-ar putea reprezenta participarea lor la viață (aproape te întrebi dacă sunt chiar ei sau doar contururile lor, așa cum le-au pictat Radu Afrim și Cosmin Florea).
Prinși cu toții în periculosul joc de-a abandonul dintr-un dialog neîntrerupt cu neființa, cu hăul din noi, cu toate întrebările rămase nerăspunse până la desprindere, invitându-ne parcă în moarte înainte ca ea să se petreacă. Doar ca să înțelegem, să fim pregătiți. O durere sfâșâietoare spre care ești tentat să întinzi mâna, să înțelegi dacă e aievea, departe și totuși atât de aproape de vitrina cu spații de trecere în care se văd tot mai bine granițele propriilor dispariții. Hotare ale morții pe care nu le păzește nimeni, dar care par acum destul de aglomerate ca să fie loc și pentru tine.
Plec. Nu vreau să plec. Poate mai târziu!…
O procrastinare mică dintr-o tărăganare mult mai mare, care-ți va oferi poate răgazul necesar să te obișnuești cu ideea de Dincolo. Într-o infinită admirație a neantului încă plin de culoare, poate singura formă de (re)prezentare în stare să dea sens ultimei imagini ce-ți va rămâne pe retina închisă pentru totdeauna sub ortul ce-ți va acoperi vigilent pleoapa, spre a trece cumsecuvine sufletul prin vămile văzduhului. Într-o ultimă tulburare, deloc agasantă, ca un țignal neîntrerupt ce însoțește în surdină linia dreaptă orizontală a aparatului ce are să consemneze dispariția vieții, după care linia morții se va îndoi și se va undui veselă peste această încremenire, desenând arabescuri și spirale Dincolo, în cutia de rezonanță a universului, la frecvențe abia perceptibile în care se va auzi tot mai greu zgomotul amintirilor triste de Dincoace.
Frumusețe cu tristețe îndemnate de Radu Afrim să se țină de mână cât ne facem și noi un selfie cu ele, în timp ce moartea își va strecura nestingherită pașii sub tălpile noastre, puțin înainte să ne tragă preșul.
Și tot ce moare va cădea înapoi în viaţă.
„Trei piese triste” după Maurice Maeterlinck
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Sala Teatru la Cub
Scenariul și regia: Radu Afrim
Scenografia: Cosmin Florea (Premiul pentru cea mai bună scenografie, UNITER 2022)
Video: Andrei Cozlac
Coregrafia: Radu Alexandru
Aranjament muzical, pregătire muzicală: Diana Roman
Asistent regie: Antonia Mihăilescu
Foto: Iulian Ursachi
În DISTRIBUȚIE:
Ada Lupu, Pușa Darie, Emil Coșeru, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Diana Roman, Livia Iorga, Răzvan Conțu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Mălina Lazăr, Georgiana Zmău, Alice Veliche
Durata: 1h 45 min.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment