Alb pe alb.
Un doliu cu ștafetă neagră.
Trei scaune albe așteaptă cuminți în semiîntuneric să odihnească pentru o clipă scrumul celor mai teribile amintiri ce vor fi așezate cu grijă la masa tăcerilor istoriei, în hăul fără de culoare dintr-un promis testament în alb. Un cec de cuvinte și de fapte pe viață și pe moarte, lăsat moștenire de cenușa care zace clocotind de nespuse în urna din mijlocul scenei, sub o iscălitură arăbească ce și-a ținut promisiunea semnată în alb, ce privește atent spre vârstele acum îndoliate ale vâlvătăilor care i-au pârjolit casa, familia, inima și trupul.
O mamă care urmărește cu atenție în sala de tribunal procesele criminalilor de război se stinge după ce se refugiază mai întâi pentru câțiva ani într-o tăcere mormântală. Lăsând tinerilor ei copii gemeni, Jeanne și Simon (care o judecă aspru pentru cei cinci ani de tăcere și de absență din viața lor), un ciudat testament prin care cere fiecăruia să înmâneze câte o scrisoare tatălui (pe care-l credeau mort ca un erou) și fratelui lor mai mare (necunoscut până acum). Călătoria lor inițiatică ne va purta și pe noi împreună cu ei prin tenebrele istoriei cutremurătoare a unei familii, sfârtecată de orori inimaginabile care le-au murdărit în chip diferit sângele, preajma și conștiința, sublimând umanul în două ore și jumătate de teatru de foarte bună calitate.
Nawal Marwan. Așa-i zice promisiunii de sânge. Un nume în alb după alfabetul învățat la pupitrul vieții ori încă un capăt de drum pentru frânturi de suflare dintr-o viață mistuită în autobuze explodate sub priviri neputincioase, aruncând în aer trupuri sfârtecate, cusute cu ață albă în giulgiul roșu de orori și dureri ale războiului, așa cum au fost smulse din carnea și sufletul unei femei și aruncate dimpreună cu altele sub șenilele uriașei mașinării care a strivit, mestecat și înghițit mai înainte orice urmă de om din oamenii cu care a fost nevoită să-și împartă autobiografia. Scrijelită pe sărite, cu lacrimi și suspine, între coperțile unui caiet sângeriu, lăsat moștenire, împreună cu ultimii ani de tăcere și doar câteva dovezi ale trecerii prin această lume, spre a primi dreaptă judecată divină și omenească. Și a îndemna la iubire veșnică.
„Incendii” de excelență la Teatrul de Stat Constanța. Proces și procesiune teatrală în alb pentru un ultim drum din „Sângele făgăduințelor” lui Wajdi Mouawad (numele tetralogiei din care face parte piesa de teatru „Incendii” – alături de „Litoral”, „Păduri” și „Ceruri” –, unul dintre cele mai puternice texte dramatice contemporane despre ororile războiului, scris în 2003, foarte jucat pe scenele din întreaga lume și devenit cunoscut publicului românesc după ecranizarea în 2010 a deja celebrului film regizat de Denis Villeneuve și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin), întins încet și precis de regizorul Alexandru Mâzgăreanu și luministul Daniel Klinger (cel care semnează lighting design-ul) peste albul Andreei Săndulescu și Alexandrei Boerescu(decor și costume), poate pentru a se vedea mai bine suferința și crimele ce i-au însângerat viața acestei femei puternice, care poate, în sfârșit, să-și scrie (!) și să-și poarte cu demnitate numele.
Decupând destine prinse într-un conflict absurd ce nu le aparține, ca orice război privit prin ochii civililor-jertfă, aici în luptele din Orientul Mijlociu, într-o țară neprecizată (cel mai probabil Libanul, țara de naștere a autorului Wajdi Mouawad, refugiat în Canada, din perioada războiului civil libanez, 1975–1990) în care sunt explorate dramatic crimele de război, rănile și cicatricile lăsate în timp peste generații gonite din calea conflictelor, terorii și morții, ale căror supraviețuitori s-au risipit prin lumea largă fără să-și cunoască originile și să-și înțeleagă traumele identitare.
Legate aici unele de altele sub voalul negru / ștafetă ce le acoperă pudorile, umilința, rușinea, tradițiile și, mai ales, creștetul plin de credință ce nu s-a lăsat nicio clipă plecat, pregătit pentru decupajul vârstelor fiecărui pumn de cenușă (un inspirat trio de interpretare încredințat celor trei minunate actrițe, Ecaterina Lupu, Mirela Pană și Nina Udrescu, care asigură vârstele diferite ale lui Nawal), risipit cutremurător peste amintiri vivante ale acestui personaj multifantomatic păstrat mereu la vedere, mutilat în multe chipuri de istoria nemiloasă în care i-a fost dat să trăiască. Slobozind în sfârșit, în expresii diferite și complementare, excelent asumate și răbufnite controlat de fiecare actriță, urletul sfâșâietor al durerilor ce i-au împiedicat pașii drepți prin viața ei zbuciumată și prin dragostea ei curată, reconstituite trivial sub ochii noștri, aruncând-o în batjocură, în disperare și în cele din urmă în tăcerea tulburătoare care a ținut-o captivă în cea mai groaznică închisoare a minții și sufletului. Făcută scrum în cele din urmă în crematoriul istoriei și adunată într-o urnă de lut, rămasă acum, cu toată povara atrocităților trecute multă vreme sub tăcere, pe umerii tinerilor ei moștenitori, Jeanne și Simon.
Într-un thriller dramatic cu aromă de tragedie antică, învârtit oedipian în jurul relațiilor din familie dezvoltate în stări de anxietate, atașamente și nesiguranțe, înghesuite în rama războiului care le schimbă dramatic sensurile și manifestarea, jalonate de salturi temporale ingenios rezolvate regizoral pentru a descâlci narativul complex și comportamentele toxice adulte prin izolarea în timp și spațiu a personajelor și evenimentelor din viața lor, care merg coerent, aproape cinematografic, către originea traumelor, într-un flux continuu de schimb de roluri ale actorilor care predau/preiau ștafeta și voalul negru ce le traversează poveștile de la colegii de scenă. Cu toții pacienți în azilul alb ce va fi umplut de ororile războiului pe care mințile lor caută să le șteargă, cu toții martori în cimitirul alb la procesiunea de înhumare a lui Nawal Marwan, fără rugăciune, cu fața în jos, îndreptată spre pământ și ascunsă de Dumnezeul față de care nu și-a respectat promisiunea, cu toții activi în acest proces alb al istoriei dispusă la maculare pornit în biroul notarului ce trasează sarcinile testamentare ce le-au fost încredințate celor doi frați. Pe rând eroi și personaje-suport ori cameramani pentru ceilalți (actorii se filmează live cu o cameră amplasată pe un suport mobil, învârtită aproape fără încetare în câteva scene în jurul personajelor care evocă și recompun dinamic trecutul, fixate ingenios în memorie prin acordurile muzicale desenate de Alexandru Suciu), martori fiecare la transpunerile celorlalți, proiectate pe fundalul scenei cu dublu efect, documentar și terapeutic, augmentând emoționalul și intruzivul destinic al războiului, transferuri asigurate și prin introducerea în albul bolnav a doar câtorva elemente de decor (amplificate astfel la nivel simbolic) ce ghidează emoții, schimbând ingenios convențiile și rama tabloului teatral.
Din narativul plin de fitile dramatice atent eliberate și controlate de Lucian Iftime, amfitrionul acestui alb ceremonial înscris în teatralul notarial (și moral) căruia îi conduce autoritar narativul către destinația dorită în rolul executorului testamentar Hermile Lebel, un foarte bun prieten al lui Nawal și un excelent mediator între cei doi frați moștenitori, cărora trebuie în sfârșit să le-o prezinte în adevărata ei lumină pe mama lor.
Aici regizorul Alexandru Măzgăreanu se folosește inteligent de vârstele lui Nawal, distribuite celor trei actrițe, Ecaterina Lupu, Mirela Pană și Nina Udrescu, care-i dau glas (pe rând sau simultan!), provocându-le la performanțe duble, individuale și de grup, cu mare efect emoțional în construcția personajului (urmărind ipostazele femininului în diverse staze evolutive ale suferinței) și coerența poveștii, excelent asumată de fiecare dintre ele.
Ecaterina Lupu, o actriță cu o charismă foarte specială și importante calități coregrafice, un amestec interesant de ingenuitate și forță (un urlet de leoaică captiv într-un trup zvelt de căprioară, cea mai potrivită alegere pentru această vârstă a personajului), este Nawal cea tânără, zglobie și îndrăgostită, o inimă zburătăcită în care râde fără rețineri vocea tinereții, a freamătului, a pasiunii, dar și a inocenței (condamnată la suferință de o societate care nu a pregătit-o în niciun fel nici pentru conflict, nici pentru femeia din ea) și a emancipării (are curaj să facă pasul afară, să plece, să caute, să se educe și să-și depășească nefericita condiție).
Mirela Pană, actrița cu cele mai importante calități vocale din trupa constănțeană (care încasează cu această ocazie și o binemeritată nominalizare UNITER la titlul Cea mai bună actriță în rol secundar), este femeia la vârsta adultă, Nawal cea trecută la vedere prin furcile caudine ale condiției ei de femeie neputincioasă într-o societate bolnavă, ce se zbate între tradiții și haosul războiului, salvată doar de ritmurile interioare în care s-a refugiat demnă, niciodată resemnată, reușind să se extragă din calea umilințelor, torturii, abuzurilor și violurilor repetate la care a fost supusă „femeia care cântă”, damnată să transmită mai departe gena dragostei și pe cea a urii deopotrivă. Culminând într-un moment muzical ca un strigăt de durere care te lasă cu răsuflarea tăiată.
Nina Udrescu, a treia vârstă a lui Nawal, este o apariție aproape mistică, un element tampon de digerare a repulsivului din poveste dintr-o altă dimensiune și civilizație, prea greu de înțeles pentru noi, pe care privirea blândă și vocea înțeleaptă ale actriței, folosite cu maximum de cumpătare (o ajută în acest sens și distribuirea în rolul bunicii Nazira) reușesc să ne-o aducă aproape în chip asumat și tulburător, ca basmele orientale bune citite pe îndelete în lumina caldă și jucăușă a unui foc care arde în sobă, împreună cu cele mai mari atrocități ale istoriei aruncate în flăcări parcă doar pentru a impresiona urechile ciulite lângă ochișorii căscați în întuneric de așa grozăvii. E atâta senin care și-a făcut loc în veninul ce a fost turnat picătură cu picătură pe întreaga cale a acestei femei trecute prin viață, încât îți pare că poate alunga oricând ceața și norii de pe cetul oricărei povești triste ce nu poate fi povestită.
Pe cele trei le unește magistral privirea, mai întâi dezaprobatoare și încordată, pe urmă revoltată în chip diferit (încruntată, resemnată, respectiv senin-împăcată) și în cele din urmă tăcerea lor activă, interesant adusă la un numitor comun pe cele trei scaune care-i odihnesc mai întâi tumultul, jucându-se precis cu intensitatea și categoricul fiecărei vârste, trăind pe trei voci iluzia că ar fi ocrotite de prezențele masculine rămase în picioare să le apere după ce le-au oferit înainte locul pe scaune, din albul cărora poate țâșni oricând o bestie cu cap de lup roșu, gata să le devoreze carnalul și sufletul după ce le-au mângâiat și sedus ori imediat ce le-au sărit la beregată.
O dualitate minunat împlinită de Cătălin Bucur, un excelent Joker în variantă scenică în dublu rol, Wahab și Nihad, inițial băiatul tânăr, îndrăgostit și înflăcărat care va rămâne dragostea vieții lui Nawal, origine a răului în cea mai sigură oază de bine: iubirea. Atât de greu de împlinit și de aceea cu atât mai ispititoare, aceeași iubire care le va aduce infinit mai multă suferință când, din băiatul inocent, sacrificat pe altarul războiului, răzvrătit și dezumanizat va țâșni cu bestialitate fiara cu destin de clovn, un asasin de suflete și conștiințe sau încă o mitralieră a istoriei însetată de sânge și de suferință care-și va savura atrocitățile în fața camerei de fotografiat (cred că cea mai puternică scenă din tot spectacolul, de consemnat în istoria performanțelor actoricești pe scena constănțeană!) într-un ritual monstruos și cinic. Like a prayer.
Ajuns în acest grad de degradare prin complicitatea istoriei și personajelor-suport care i-au făcut posibilă supraviețuirea și înaintarea prin povestea tragică (Lucian Iftime, delicios în rolurile Malak și Abdessamad, Liviu Manolache, poate cea mai empatică și liniștitoare prezență din scenă, în Antoine Ducharme, Chamseddine și portarul școlii și Andrei Cantaragiu, fotograf de război, pasionat de instantanee cu lunetiști (!), toți gravitând activ în jurul tragediei familiei) alături de celelalte două personaje principale, Jeanne și Simon, copii și frați, acum detectivi în propria viață.
Însărcinați cu procesul teatral de reconstituire afaptelor (e un statement făcut încă din deschiderea spectacolului, când personajele se apropie încet, în tăcere, și nu contenesc să intre în labirintul alb pe intrări diferite, fixând cu privirea urna care pare să-i fi adunat aici împotriva dorinței lor, în timp ce fiecare joacă deja un sentiment diferit față de urnă, semn că cineva/ceva important se află înăuntrul ei și trebuie să se poziționeze corespunzător), atent condus de Cristiana Luca (și bine susținut de Andrei Bibire), o fată și un băiat de nedespărțit, țâșniți în lume în același timp și din aceeași mitră care le-a stabilit matricea destinului tragic sub semnul fatidicului, adevărații eroi ai acestei aventuri teatrale inițiatice. Doi frați văduviți de adevăr și identitar ce-și găsesc refugiul unul în brațele celuilalt, rodul unui pântec pângărit de război ce i-a ținut împreună împotriva răului, pe care durerea și abandonul mamei i-a sudat în cea mai frumoasă tovărășie. Însărcinați azi cu dezlegarea misterelor din sângele care le curge mirat prin vene, condamnați să descurce ițele din încâlcitul și damnabilul lanț socio-genealogic care i-a aruncat în lume pe o coală albă, neîncepută, pe care se scrie sub ochii noștri storia adevărată.
Un cuplu de scenă ce-și reglează perfect butoanele verosimilului, doi actori ludici și compatibil care construiesc minunate relații cu toți partenerii de scenă, complici într-o ingenuă perplexitate în fața cutremurătoarelor povești ce le sunt revelate, dublată de un vibe foarte special ce le animă curiozitatea și reproșardul și permite un flux de energie autentică și constructivă care ține în mână întregul spectacol, sub oblăduirea blândă a farului călăuzitor trimis să le facă încălzirea și să-i susțină de pe margine (Lucian Iftime în rolul notarului Hermile Lebel).
După părerea mea este spectacolul feminin absolut al Cristianei Luca (cum este și a lui Cătălin Bucur, declinat la masculin!), excepțională în ambele roluri în care este distribuită, Jeanne și Sawda, actrița care-și conduce autoritar personajele, chintesența femininului adunat din toate personajele feminine laolaltă (beneficiind și de rolul de a scormoni prin tristețea fiecăreia), între vulnerabilitate (sunt momente în care joacă doar din privire, foarte expresivă, știe să îmbrace impecabil în lacrimă reținută momentele cele mai tensionate ale spectacolului), stăpânire de sine (excelent monologul matematicienei care ne explică precis graful de vizibilitate al indivizilor și relațiilor dintre ei în sânul familiei, construind impecabil în imaginarul științific analogia cu unghiurile diferite de vedere ale fiecărui membru al familiei, cu acces limitat la punctele de vedere ale celorlalți (!), poate originea tuturor traumelor noastre, foarte ingenioase și abordarea, și execuția!) și o incredibilă forță ce răzbate din pumnii încleștați și dinții sub care scrâșnesc fascinant revoltele (impecabil monologul urlat în șoaptă sau șoptit în gura mare, nu știu să definesc exact acest lacrimogen senzațional, stăpânit și eliberator în același timp, pe care actrița reușește să-l tatueze direct pe sufletul spectatorilor, excelent!).
Prinși cu toții, fără drept de apel, în costume albe care se mișcă foarte precis prin labirintul alb al unei istorii personale plină de capcanele intrărilor și ieșirilor din fiecare epocă, personaj și iubire, ce are să le mânjească de ură și neputință mânecile suflecate a deconspirare și adevăr crunt, spre a simți pe pielea lor durerea tăcerii incendiare ce-și va spăla în public rufele murdare ale familiei în lumina orbitoare (de vorbitor!) care nu a prevesttit de la început nimic bun.
Internată parcă și ea pentru consultație, diagnostic și tratament, un ecleraj pregătit pentru operația contemporanului sătul de sângele împroșcat pe albul ce a adunat întru vindecare toate culorile, rămase mute după macularea ce le-a fost dat s-o trăiască (și să o retrăiască) la vârstele iubirii, aduse acum la masa succesorală pentru a intra în posesia proprietarilor de drept, datori să le poarte dragostea și crimele mai departe.
Și să aprindă torțele dreptății cu fiecare incendiu personal, izbucnit întru catharsis pe altarul Thaliei.
„Incendii” de Wajdi Mouawad Traducere: Zeno Fodor
Teatrul de Stat Constanța
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Andreea Săndulescu
Costume: Alexandra Boerescu
Muzica originală: Alexandru Suciu
Lighting design: Daniel Klinger
Asistent de regie: Tudor Cioboteanu
Regia tehnică: Andrei Dermengiu
Foto: Andrei Gîndac / Two Bugs
DISTRIBUȚIE:
Nawal: Ecaterina Lupu
Nawal / Jihane: Mirela Pană
Nawal / Nazira: Nina Udrescu
Wahab / Nihad: Cătălin Bucur
Jeanne / Sawda: Cristiana Luca
Simon: Andrei Bibire
Hermile Lebel / Malak / Abdessamad: Lucian Iftime
Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii: Liviu Manolache
Fotograful / Medicul: Andrei Cantaragiu
Durata: 2h 30min, fără pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment