Se povesteşte – ci Allah este mai ştiutor! – că a fost odată în cetatea Kokaban, din Yaman, un beduin din tribul fazii pe care îl chema Abul-Hossein şi care, cu mulţi ani în urmă, părăsise viaţa de beduin şi ajunsese un târgoveţ de vază şi un neguţător dintre neguţătorii cei mai bogaţi. Şi, întâia oară, se însurase pe vremea tinereţii sale! Ci Allah o chemase pe nevastă-sa întru mila sa, după un an de căsnicie. Încât prietenii lui Abul-Hossein nu mai conteneau să-l tot îndemne să se însoare iar!…
…iar în a o mie și una noapte a anului două mii douăzeci și cinci, când fu să fie povestită dramatic pe meleagurile lui Harap Alb fuga lui în pustie (chiar în luna în care Baba Dochia îmbrăca cel de-al douăsprezecelea cojoc), aflară cu încântare marea lui rușine toți emirii, vizirii, dregătorii și navabii adunați din împărăția teatrală în Cetatea Sibiului spre a judeca, mazili, orândui şi isprăvi treburile domniei sultanului până la ivirea zorilor, dimpreună cu toată suflarea spectatoare ce a trebuit anume să-și țină răsuflarea în Divan spre a nu fi doborâtă de miasmele compromițătoare ale celor Orienturi!…
„Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie” (după „1001 de nopți”). Cea mai nouă scorneală spectaculară a lui Silviu Purcărete, răsfoitor de vază în cărțile copilului de toate vârstele care rămâne mereu flămând de poveste în noi, căruia caută iar să-i aducă aminte de parfumurile copilăriei. De măgar, de pilafuri, de sorbeturi, de naftalină din covoarele persane și carpetele bunicilor, de pui fript și de ceapă, dar, mai ales, de glasuri și șoapte care-și amestecă fermecător visele, acțiunile și cleveteala în jurul unor evenimente scrijelite pe suflet precum o bubuitură născătoare de odoruri de nemaipomenit ce se doresc musai pomenite.
O nouă găselniță dramatică delicioasă de trezit olfactivul pentru povestea magică ce se adaugă la o mie spre a năuci ascultătorul și privitorul încurcându-i reperele temporale și socoteala niciodată întocmită. Un salt în timp și în spațiu care ne trimite în miezul tâlcurilor din poveștile Orientului Mijlociu și Apropiat, spre a depăna împreună, într-un târg oarecare din pustia lumii sunnite ce-și încurcă drumurile de poveste de la Damasc la Cairo ori de la Bagdad la Rabat, înțesată de oameni ai zărilor islamice anume cutreierate de poeți și înțelepți pentru a afla povestea neasemuită propusă de Purcărete padișahului sibian, parcurgând, în doar un ceas și jumătate, infiniturile pe care le deschide nenumărabilul trecut de porțile saraiului acestui sultan din spectacol, însetat de întâmplări fantastice care să-l smulgă din huzurul ticsit de plictis.
La 25 de ani după prima montare la Sibiu cu „Pilafuri și parfum de măgar”, tot după un scenariu inspirat din poezia poveștilor populare ale tezaurului literaturii Orientului născătoare a celor „O mie și una de nopți”, așa cum s-au lăsat tălmăcite în limba română de Haralambie Grămescu, Teatrul Național „Radu Stanca” îl aduce din nou la scenă pe magul Silviu Purcărete pentru o raită în imaginar pe covorul fermecat, în noi vremuri de răstriște în care e atâta nevoie de poveste.
Poveste cu arome de scorțișoară, ambră și iasomie, de musc, sabun, mușabac, rahaturi, acadele, lukmet-uri și alte zumaricale, toate numai lapte și miere dramatică, înmuiate bine în apă de trandafir, oftaturi și lacrimi teatrale de cadâne ce au menirea de a desfăta privirile cele mai râvnitoare, puse pe tablaua samarului pentru a precupeți hohote și a tocmi aplauze, plimbate între zidurile înțesate de sunete dulci de lăute și tamburine ce însoțesc suflul divin trecut prin cavale ori prin muștiucul nay-urilor lungi din trestie îmbietoare, ridicând spre înalt, în tânguiri de sferturi de ton, patruzeci de covoare orientale fermecate pregătite să-și ia avânt cu începuturi de poveste de la masa îmbelșugată a imaginarului, doldora de bunătăți pentru îndulcirea limbii, mângâierea urechii, liniștirea sufletului și potolirea simțurilor, străjuită de tipsii cu capete tălmăcitoare despre toate ale vieții și ale teatrului!…
În mod deosebit despre bucuria înaintării printr-o poveste în căutarea poveștii însăși sau doar a nesațului de evadare din fiecare, la gura unei sobe teatrale pe o scenă de basm unde geniul își mișcă pensula, canafii, mătăsurile, anciile, claviaturile și coardele printre oameni și tâlcuri din vremuri mai vechi și de pe tărâmuri chiar și mai îndepărtate, tolăniți pe un divan teatral printre pernele pregătite cu grijă prin iatacele celor trei sute de minuni ale seraiului și trimise spre huzur în camera de lectură teatrală cu eunuc și cu gong cu tot, spre a da startul întrecerii narative pentru tot felul de pelerini, poeți, cadâne/pianină, pețitori, duhuri, fecioare, paji și flăcăiandri cu înfățișări drăgălașe ca să-i umple lumii rama încă goală după o mie de povești și flămândă de a o mie una, dar mai ales să alunge mohoreala grea ce a pus stăpânire pe sufletul sultanului.
Pali Vecsei. O splendidă întrupare a răsfățatului padișah al cărui suflet râvnește într-o minunată seară teatrală la altfel de desfătări decât cele ale trupului. Și o odă adusă încântării și alinturilor simțurilor omenești, atât de ostenite de prea multă iubire și amorțite de atâta huzur și îmbuibare că aleanul sufletului nu le mai poate fi ostoit decât de o temeinică și uluitoare căutare de adevăr și de sens. Casant, bolnăvicios, puternic și energic deopotrivă, cu trupul firav și unduios coregrafiat impecabil și vocea tânguitor-tunătoare, actorul reușește un fabulos portret de monarh mofturos și atotputernic, de copil râzgâiat, cu bâzdâci, crescut între pernele moi ale puterii și legănat de supunerea oarbă a celor din jur, căzut în patima unui nou capriciu (ca atâtea alte extravaganțe, încăpățânări și farafastâcuri trecătoare ce par a-i fi fost până acum satisfăcute de supuși – aviz despoților prezentului! -) ce trebuie musai dus la îndeplinire înainte să fie sacrificate cine știe câte alte capete!… Pali Vecsei performează la superlativ în rolul care-i pemite o varietate largă de registre de exprimare de la ridicol la comic ori violent, toate în cheie dinadins exagerată pentru a-i amplifica trăsăturile repulsive de despot discreționar dar și pentru a-i construi din ele umanul pe care-l recunoaștem în noi înșine și pe care el îl stăpânește cu măiestrie în autoreferențial și în relațiile cu ceilalți și îl folosește inteligent la toate niveurile, mai ales în rostire și gestică, alternându-le suficient încât să creeze în percepția personajului straturi generoase de simpatie și antipatie, printre care strecoară adesea indicii de autoironie care fac din acesta un om inteligent și îndreptățit în cele din urmă la preacuvenită răsplată. Lehamitea lui este lehamitea secolului nostru eșuat în confort și îndestulare prost înțelese, care ne blochează adesea în stagnare și lipsă de curiozitate, pe care nu vrem să o mai satisfacem decât pentru a hrăni încă o dată gura mereu nesătulă a lumii ce vorbește mai departe chiar și smulsă din trupul social și adusă pe tavă la ceas de judecată (!).
Un ghiftuit al sorții pe care Silviu Purcărete îl așează stăpân, fericindu-l și cu o cadână/djinn pe măsură, credincioasă și fermecătoare: senzuala Cristina Ragos, expediată în șalvari sub un turban de spirit binefăcător însă cu nurii de cadână preferată a sultanului la vedere (!). De sub al căror farmec îmbietor pentru privirile seduse ale spectatorilor va capta adeseori atenția, la fiecare intervenție mai mult sau mai puțin dansantă, pentru a supraveghea mai apoi atent scena, preajma sultanului și populația palatului. Alături de Mantaua deja decapitată (!) și eunucul în straie aurii, un monument de moralitate la vedere ce păzește (la cimpoi!) haremul ușor de dezlănțuit, cercetând vigilent, cu tăceri apăsate și priviri complice, curtea sultanului și desfacerea ițelor (la început încurcate în jurul lui) poveștilor (din nou Cristian C. Stanca într-un rol cu care Purcărete va fixa vizual spectacolul în mintea spectatorilor), pentru a putea fi depănate cum se cuvine. Împreună cu această însoțitoare generoasă de la Curte care nu-l mai poate ispiti pe sultan cu niciun fel de desfătare în această feerică noapte teatrală, pentru că nimic n-are să-l salveze de răvășirea minții, negreala sufletului și pârjolul ficaților decât o poveste bine tălmăcită.
Așa cum ne avertizează și fetița care ne însoțește în curiozitate și aventură prin toate preludiile ei. Foarte bună Veronica Arizancu în rolul personajului care face legăturile dintre povești (chiar și la saxofon!) și cu lumea lor pestriță de pe care tocmai s-a ridicat colbul (importantă opțiunea scenografică de a o păstra într-un timp vechi bej-stacojiu, neprecizat, specific basmului, ca în ilustrațiile cărților fascinante cu povești orientale, atent îmbrăcate în costume împletite cu fir auriu și lumini verde-serai), dar și cu contemporanul (așa cum la nivel muzical o fac cele opt orgi ce împlinesc spectacular cadrul poveștii, aducând lumea laolaltă, în același cânt ori chiar în același dans ludic sau erotic al tuturor felurilor de degete (!), ori spărgând-o în bucăți ireconciliabile acolo unde povestea se cere iar risipită cu note înalte sau grave, în general concluzive). O fetiță ghidușă căutătoare de Șeherezadă pierdută printre poveștile orientale ce traversează mereu scena, printre care aleargă, ca printr-o odaie a jocurilor și plăsmuirilor celor mai fascinante ale copilăriilor noastre imaginare, întru aflarea personajului evadat din ghetuțe cu (final de) poveste cu tot (excelentă ideea celui mai folosit obiect din scenă, leitmotivul preumblărilor, căutărilor dar și al descoperirilor de toate felurile – superbă scena lamentărilor erotice ale cadânelor, încununată de surprizele găsite în ghetuțe ce vor fi prilej de nou superb tablou teatral), doar doar s-o găsi vreun tălmăcitor mai dibaci să umple piepturile și să dilate inimile cele mai flămânde de poveste.
Povestea neasemuită de iubire a unui personaj transcaracterial (și transfigurat!), care amestecă fascinant basmele unei Șeherezade uituce (ori poate doar somnoroasă după atâtea secole de nenumărate nopți de povestire) și căruia îi dă ingenuu viață Iustinian Turcu.
O poveste legată zdravăn – ca să nu spun înțepenită! – cu cel mai important fir narativ ce traversează repetitiv, în chip de căpăstru excelent ghidat (!), scena și care se cere mereu descurcat (orizontala și rigiditatea lui spectaculoasă au să împlinească magistral povestea la nivel vizual!), intrigând, amenințând, amuțind, blocând, descurcând și slobozind până la urmă din strânsoare tot ce stă atârnat de căpăstru spre a schimba (!) și elibera personajul transfigurat și excitat. Și mai ales pentru a-i da drumul poveștii să zburde (aproape) liberă prin lume, nu înainte de a se încurca delicios, ca din întâmplare, printre alte povești din care-și va ridica falnică un nou corp narativ.
Desăvârșit în trupul tânăr și delicat al lamentatului prinț Ibrahim, un înger adolescentin cu talie subțire și legănări de chiparos, speriat de propria sexualitate și scuturat la vedere de virginitatea înspăimântătoare, zugrăvit în culorile proaspete ale ispitei – alb, roz, verde crud și violet trandafiriu – deși născut, precum predecesorii lui, din negre păcate omenești de smoală și catran.
Poate tocmai de aceea amenințat cu o necruțătoare condamnare la însurătoare, fie ea și sortită cu prințesa Djamila (a frumoasei Ada Bicfalvi, alături de care Iustinian Turcu va brăzda memorabil înalturile văzduhului și-și va deschide aripile evadării din colivia de pânză a neprihănirii, curmând pe veci orice urmă de tihnă). Un Adonis oriental care va atrage nu atât prin goliciune și gingășie trupească cât prin inocența hilară și ademenitoare a prezenței lui fragile ce se cere îmbărbătată, ocrotită și iubită de toată suflarea feminină din scenă (pe care va fi nevoit să o risipească mai târziu, la ceasul fatidicului eveniment ce-l va pune neprecizat pe fugă prin pustie sub alt nume). Un feminin aflat de altfel la vârsta poamelor celui dintâi pârg, lesne căzut în patimi și idolatrii trecătoare în o mie și una de nopți, țintuit în dansuri de ispitire și împerechere ce anunță mereu ceasuri de clocot și speranțe, aceleași de când lumea și mereu altele, excelent descrise și completate de scena huriilor din paradisul altei povești.
Care prefațează isprava lui Abul Hossein Yemenitul cu alte arabescuri din buric, ce vând alți și alți castraveți taman acelorași grădinari (!), învârtită dibaci în jurul unei alte prezențe masculine seducătoare, atent ridiculizată, ce poartă prin târg coșul de poame și trufandale (șeicul întruchipat de Gyan Ros Zimmermann, ce primește în dar de mulțumire de la un sultan pielea albă și neîncepută a unei fecioare frumoase, adusă seducător la viață de Antonia Dobocan, cu care se prinde vrăjit și entuziast într-un delicios dans mai nu vrea / mai se lasă ce se va dovedi fatal pentru trupul rămas înmărmurit de atâta frumusețe (!)).
Regizorul apasă ba gros ba duios pedala eroticului și deșănțării, care traversează savuros poveștile Șeherezadei îmbibate de pornoșaguri și naivitățuri atent dozate pentru a revela contrastele unei civilizații fascinante, cu un anume nivel de libertinaj și chiar desfrâu, o lume provocatoare, aproape vulgară și parcă deloc obscenă, ațâțată mereu de prezența și distincta folosire în tablourile vizuale a materialului viu, a cadânelor cu unduiri tulburătoare, suspine provocatoare și ținte mai mult sau mai puțin precise (superbă scena sincronului pașilor prin erotic la cele patru claviaturi) sau a corpurilor tinere și electrizate ale masculilor în plină primăvară – ori chiar a celor trecuți demult de ea -, traversați de impulsurile excitante ale trezirii la viață încă de la vederea unui portret brodat de femeie (sau măcar a ramei goale în care-și pot aprinde imaginația!), marcând la toate capitolele rezervate dragostei și poftei de viață și de poveste, legănate decisiv de șoaptele, mângâierile și adierile tinereții din care se va naște zgomotos și sarcastic vântul schimbării (!) de poveste nemuritoare ce are să-și scrie fatidicul efemer.
Povestea pentru care șeful poeților (excepțională Diana Văcaru Lazăr, codoașa șefă care-i va conduce savuros pe înțelepții descălțați de ale lumii și înarmați cu cele necesare pentru iscodirea poveștilor, adevărurilor și poamelor lor cele mai coapte, inclusiv a fructelor interzise (!) – Cristina Stoleriu, Cendana Trifan, Raluca Iani și Codruța Magdalena Vasiu –, rămași într-un singur ceas de vreme (din răgazul de un an pe care l-au cerut pentru a găsi și aduce în fața sultanului mult râvnita și neasemuita poveste) spre a convinge publicul că orice cap plecat de sabie va fi tăiat!
Fie el și împăcat cu necruțătoarea-i soartă, precum cel al servitorului viețuit convingător de un impecabil Ștefan Tunsoiu, rostogolit la propriile picioare printre cele 99 de capete ale altor osândiți la pieirea din propriul narativ pe corabia deliciilor, într-o vreme care începe cu o altă zi nenorocită dintre toate zilele nenorocirii, nu înainte de a spune odată pentru totdeauna neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie.
Pentru că nimic nu l-ar fi putut salva altfel pe sultan de răvășirea minții, negreala sufletului și pârjolul ficaților decât această excelentă tălmăcire teatrală, pe toate limbile descurcate ale Babilonului, ce se căznește de fapt să adune în jurul Bubuiturii de pomină (!) poveștile lumii și nepotolita nevoie a oamenilor de poveste și de iubire, profitând magistral de cel smuls din parfumul de măgar de acum un sfert de secol, transformat în prinț de ocazie, legat prin ițele încurcate ale poveștilor de semenii lui de ieri și de azi și redat umanității cu chip diafan, pui fript, măsline și ceapă (!). Numai bun de cleveteală și încântări de toate felurile la Divanul oamenilor de râs și de batjocură, doar pentru că o bubuitură rușinoasă poate să se transforme, sub vraja poveștii și a teatrului, în zi de pomenire în hronici!…
Pentru ora de mezat teatral la porțile seraiului de cleștar cu caftan de catifea și canafi aurii, ridicat de celebrul sultanat Purcărete-Buhagiar-Șirli ce-și trece azi imineii pe lângă vechiul zid al Cetății Sibiului, din care nu s-au risipit încă miasmele de „Pilafuri şi parfum de măgar” preparate alături de regretatul Helmut Stürmer, adunând de pe unde a împrăștiat fascinant, prin tot Orientul, trupa ludică a Teatrului Național „Radu Stanca”, pregătită cu mic cu mare și dezlegați de-acum unul de altul și de firul întâmplărilor și al poveștii atât de greu de pornit, anume pentru a-i vinde cât mai spectaculos califului „Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie”.
Pe urmă Divanul se sparse, sultanul se întoarse la sarai, iar Șeherezada, văzând zorii zilei mijind, își plecă privirea și, sfioasă, tăcu.
P.S.
„O mie și una de nopți” este denumirea cu care s-a pricopsit de fapt în Europa celebra culegere de povești cu tâncuri nepieritoare, așa cum o cunoaștem noi astăzi, fiind tradusă în franceză pentru prima oară în 1704 de Antoine Galland care i-a dat numele „Le Livre des Miile nuits et une nuit”, o traducere completă şi fidelă a „Alf layla wa layla” („O mie şi una de nopţi”), adaptarea occidentală a textului bine scuturat de sânge, obscenități și adulter de care abundă antologia de povești culese de-a lungul secolelor de diferiți autori, traducători și literați din diferite țări arabe, având ca prototip o culegere persană, Hazăr Afsăn / „O mie de poveşti”, care s-a pierdut și din care au fost preluate o parte dintre subiecte dimpreună cu artificiul folosit de Şeherezada. Povești care ar trebui citite cu titlu obligatoriu de toți copiii lumii, mari și mici.
„Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie” (după „1001 de nopți”)
Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Şirli
Asistent regie: Sanda Anastasof
Regizor tehnic: Nicușor Văcariu
Sunet: Cătălin Scheau
Lumini: Sergiu Pașcalău
Foto spectacol: Alexandru Condurache, Sebastian Marcovici
Recuzită: Ana Dumitru și Nicolae Dogaru
Mașiniști: Iliu Gheorghe și George Tudorache
Cabine: Elena Hărșan și Angelica Ognean
Manageri proiect: Claudia Maior, Daria Ciobanu, Denisa Bar
În distribuție:
Johanna Adam, Veronica Arizancu, Ada Bicfalvi, David Cristian, Radu Costea, Ioana Cosma, Ali Deac, Antonia Dobocan, Crina Dumitrașcu, Horia Fedorca, Mădălina Foficaș, Andrei Gîlcescu, Viviane Havrilla, Raluca Iani, Diana Lazăr, Alexandru Malaicu, Mihai Mocanu, Adrian Neacșu, Cătălin Neghină, Oana Noja, Gabriela Pîrlițeanu, Eduard Pătrașcu, Anastasia Petrean, Fabiola Petri, Cristina Ragos, Viorel Rață, Cristian Stanca, Cristina Stoleriu, Arina Ioana Trif, Cendana Trifan, Iustinian Turcu, Ștefan Tunsoiu, Codruța Vasiu, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Gyan Ros Zimmermann
Durata: 1h 25min
Spectacol nerecomandat celor sub 16 ani. Spectacolul conține scene de nuditate.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment