Ce șansă mai bună să-i dai teatrului la supraviețuire și celebrare dacă nu să-l ucizi???
Teatral. Cu totul. Și bucată cu bucată, în cea mai dureroasă strângere de mână care-i retează capetele de afiș laolaltă cu vlăstarele mai tinere, îi dă jos măștile și îi sfârtecă sufletul, mâinile și picioarele până nu mai rămâne nimic din el. Doar niște fiare contorsionate dintre care fiecare slujitor al scenei caută să se salveze cum poate. Genială ideea lui Andrei Măjeri cu acest apocaliptic accident dramatic care-și înnoadă episoadele pe câmpul de luptă al Scenei Mari a Naționalului mureșean, rămas deschis dezbaterilor de foarte multe feluri.
Fix în seara zilei de 10 martie (la exact 80 de ani după prima ieșire la scenă a Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș cu opereta „Țara Surâsului” de Franz Lehár, la 10 martie 1946), în timp ce uvertura interpretată în fața teatrului de Fanfara Văleni dădea startul primei ediții a Festivalului de Teatru INTACT, regizorul Andrei Măjeri zguduia la propriu sensul giratoriu de pe turnanta Scenei Mari a Naționalului mureșean, ucigând nume importante din trupa maghiară care nu și-a adaptat viteza la condițiile neprielnice ale vremurilor teatrale depășind periculos viteza conaționalilor (!), trimițând în foaier Moartea cu inimă neodihnită ce-și caută fără-ncetare Soarele doar ca să ne dea de veste că nu există supraviețuitori în Țara Lacrimii!…
Sala de teatru. Unde ne așteaptă cu zâmbetul pe buze o actriță de ocazie la evenimente pentru copii (dar și singurul personaj azvârlit de pe carosabilul turnantei și chiar de pe scândura de joc direct în avanscenă) ajunsă în sfârșit pe o rampă importantă, fie și măcar pe buza ei (!), cu șansă reală să interpreteze rolul vieții sale scurte, deja trecută (!), legănând prologul și toate neliniștile rău prevestitoare pe roata unei realități deja dezasamblată (Kinga Benő detașată și auto-ironică, Albă-ca-Zăpada dintr-un confesional amar, singurul text externalizat de autorul dramatic și folosit ca pretext pentru referențialul ce urmează, deschizând tuturor calea spre dubla ipostază, de om și actor). Uitată ca din întâmplare dincoace de cortină cu sarcasm și baloane de petrecere la îndemână, doar-doar o încăpea pe mâna vulcanizatorului ce are să-i peticească și ei mersul circular pe turnanta muzeală (!), până s-o găsi o altă roată de rezervă… printre atâtea roți ce și-au rătăcit drumul la picioarele păsării metalice în zbor!…
„Emberek és istenek” / „Oameni și zei”. De multe ori unii și aceiași, la un pas, un claxon, un gest, un surâs, un acord sau doar un cercel (!) distanță de dumnezeire ori întrupare. Cuvânt împreună despre frumoasa și greu încercata condiție a slujitorilor scenei care ridică adeseori magia din mai nimic, provocați de dramaturgul și regizorul Andrei Măjeri să iasă din cunoscut (și chiar din uman) și să-și înfrunte limitele angelicului și diabolicului propriu înainte de a deveni zeii și demonii altcuiva. Un drum greu, cu sinusuri și succesiuni de curbe deosebit de periculoase, primele spre stânga (!), înaintând haotic prin ipotetic până la ciocnirea finală dintre realitatea proprie și realitatea celorlalți.
O scriitură vie, bogată și inteligentă a dramaturgului și regizorului Andrei Măjeri, care aduce scenei un spectacol provocator, ce dezvoltă ingenios dramatic cea mai importantă temă de gândire a omenirii din toate timpurile, moartea, comprimată în 15 (inițial 17) povești de trecere în revistă a vieții ce se lasă trăite și împlinite teatral alături de o echipă de creație cu care și-a mai pus în scenă frământările: scenograful Adrian Balcău, prin al cărui decor (luminat spectaculos de Samu Trucza – light design – și prelungit inteligent de Andrei Cozlac – video design -, care-i adâncesc dimensiunile și îi augmentează emoționalul) coregrafa Andrea Gavriliu mișcă fără încetare trupurile recompuse ce caută să se smulgă din inerția șocului ce le-a paralizat pentru o clipă (sperând poate să recapete chiar și prin neastâmpăr suflul vieții) în zgomotele metalice ale ambuteiajului în care au rămas încremenite după impact, ce-și stinge ultimele alarme în solemnități de capelă (din nou la înălțime Adrian Piciorea, sound design). Lăsând loc Morții să caute printre resturile de umanitate zorii drumului unei alte dimineți ce se va pierde în negură îndoliind inevitabil cerul („Napom, napom” / „Soarele meu”, tema muzicală leit-motiv cu care Ferenc Tompa își însoțește pe parcursul spectacolului crinii pentru fiecare (!), dezvoltată de Katalin Incze G. – consultant muzical – în polifonia de final ce încununează apusul). Ceea ce face ca subtemele abordate (în cheie astfel dinadins peiorativă) ale umanului efemer ce preocupă deopotrivă artiștii și marii gânditori ai vremurilor noastre (avuție, faimă, putere, nevoie de validare, concurență, invidie, gelozie, corupție, aroganță, etc.) să devină și mai pregnant, prin personajele ce le pun în lumină, zgomote inutile ce ne distrag atenția de la esență și iubire, explorate la rândul lor într-un ideatic identitar proiectat prin căutarea și descoperirea de sine (chiar și sau mai ales a propriei sexualități, care răzbate din fiecare poveste) într-un contemporan alert, hâd și confuz, ce ne refuză recunoașterea și înăbușă adesea exprimarea eului, unde fiecare pare să se fi rătăcit demult în propria neacceptare și în spatele măștilor pe care este nevoit să le poarte în căutarea nordului. Până în ziua în care busola de pe bord se sparge.
Aici într-un cotdian palpabil, cu mausoleul la vedere, eternitatea deschisă vraiște și trecerile încă neîncheiate în preajma marelui eveniment care a apăsat în ziua unei premiere teatrale butonul roșu pentru câteva vieți oarecare. Evident, deloc oarecare, pentru că în cele 27 de personaje sunt concentrate inteligent narative și caractere din care se ridică spectacular o radiografie concentrată și pertinentă a lumii noastre, strânsă între fiarele contorsionate ale unui accident rutier pe o autostradă din Secuime din proximitatea teatrului care-și celebrează viața și relevanța pentru o comunitate numai ca să-i prezinte răspicat contextul.
Nu se ciocnesc doar destinele acestor personaje, ci și realitatea scenei de realitatea fiecăruia dintre ele și, împreună, de realitatea noastră culturală și socială (cu importante referințe locale ce aduc spectatorului mureșean plauzibil și recognoscibil), minunat explorate prin intermediul unui delivery boy, victimă și martor activ (de câtă baterie i-a mai rămas la telefon!) la fatidicul accident în urma căruia s-a contabilizat daună totală. Excelent Balázs Varga în rolul rezonerului Szőke Gusztáv Jr., o apariție pitorească ce fixează măruntaiele srilankezului sau pakistanezului livrator din anticipatele buletine de știri senzaționale TV (!) sus în deal, la Glodeni, de unde a coborât pe bicicletă cu rucsacul cubic doldora de pilde, bancuri și empatii conjuncturale pentru a destinde ori de câte ori e nevoie atmosfera încordată a scenelor cu miros de moarte.
Inventariind, caricaturizând și bagatelizând tipologii, traume și șabloane umane, emoționale, comportamentale și sociale, dar și raportările la ele ale oamenilor și artiștilor de pe scenă, făcând slalom teatral într-un neîntrerupt live post-mortem printre ultimele declarații din viața unor indivizi, personalități și caractere la un pas de eternitate, pentru care bruma de efemer ce mai rămăsese poate de trăit nu putea fi dintre cele mai promițătoare, dar merita cu siguranță încercată. Fie și numai de dragul poveștilor și caracterizărilor de personaje, dar inspirat sacrificată dramatic pentru aceste ultime gânduri posibile ale teatrului și măștilor sale, încredințate întru reflecție și încântare spectatorului.
Gândurile unui tânăr cuplu ce tocmai și-a ratat debutul în căsnicie (răzvrătita Szabó Fruzsina și obedientul László Zsolt Bartha, o delicioasă alăturare de contraste sociale alb/negru, feminin/masculin, tradițional/avangardist demne de Tik Tok și Only Fans!), prins cu pantalonii în vine (!) și poalele ridicate în cap (!) între fiarele contorsionate împreună cu soacra mică (provocatoarea Nóra Szabadi, care-i instigă vehement și în aceste ultime momente confirmând cu vârf și îndesat traumele familialului moștenit pe care se simte datoare să le transmită întocmai mai departe noii generații) într-o savuroasă dramă de familie contemporană.
Gândurile lui Schumacher din Secuime, un interesant instructor auto căruia îi dă viață Botond Kovács, bun pe actorie și pe șmecherie și-n trafic și-n ale vieții, priceput la vrăjeală până la proba contrarie, că și (șu)mahării plâng câteodată… (fermecătoare schimbarea de registru și de ritm care aruncă personajul printre câmpurile de floarea soarelui ce-i vor schimba sensul de mers și prioritatea (!), umanizându-l la vedere printr-o mirabilă descoperire de sine pe care o traversează cu entuziasmul îndrăgostirii; e ceva infinit suav în singurătatea personajului lasciv și obraznic care sfârșește zdrobit, cuibărit neconsolat pe scaunul mortului, unde a stat odată iubirea vieții lui…).
Gândurile unor prietene de-o viață, Marta și Magda (Dorottya Nagy și Orsolya Moldován într-o vervă de zile mari și o complicitate plină de umor), altă tovărășie aflată la un început de sfârșit cu trupurile sprijinite în cârje și cadru metalic dar cu sufletele încă tinere și vibrante, legate într-un parteneriat centenar printr-un accident al geneticii și mai multe accidente erotico-emoționale (doar cel rutier este al 74-lea!), două panarame bătrâne și curioase care întorc pe toate părțile victimele accidentului și relaționalul propriu, îmbibat de-a lungul vieții împreună de mângâieri, cleveteli, trădări și abțineri ce le-au legat pentru totdeauna într-o delicioasă co-dependență.
Gândurile victimelor noii lumi prinse în capriciile istoriei, precum inginerul Hassan din Iran (Miklós Levente Ördög, autorul unuia dintre cele mai emoționante monologuri, aici un bărbat cald și comunicativ într-un testimonial cutremurător despre datorie, responsabilitate și înstrăinare, marcat de nostalgii orientale dar cu o atitudine pioasă și recunoscătoare în fața oportunității de schimbare), în România doar încă un Bolt-ist care și-a scos soția și fiica din țara amenințată cu războiul pentru a le oferi o șansă mai bună în pacea dintr-o țară mai liberă (un semn al dragostei care sigur are să reziste!), ciocnit violent în cele din urmă de realitatea crudă a junglei umane în care iubirea și valorile familiei nu-și mai găsesc locul.
Ori încă și-l caută prin personaje precum frumoasa Lena (Ildikó P. Béres), o justițiară unguroaică hiperelegantă și o carieristă superambițioasă crescută în URSS și venită în România din Ucraina (acum doar cea mai frumoasă și cea mai sexy defunctă a baroului Cluj!) într-o luptă pentru totdeauna pierdută cu Răul pe care s-a antrenat atât de mult să-l învingă.
Pentru că unde nu a putut să-l răstoarne a căutat să-l înțeleagă, să-i treacă toate granițele și vămile posibile ca să poată acccepta în preajmă (și în cele din urmă să se însoțească până la capăt cu) gândurile mai puțin liniștitoare (care i-au forțat compromisul) ale unor politicieni ce ne conduc periculos spre dezastru, la limita supraviețuirii, legalității și bunului simț, pe autostrăzi superaglomerate sau drumeaguri mai puțin umblate pline de promisiuni deșarte, presărate la tot pasul printre greșeli, ilegalități, furturi și minciuni cu care-și pavează plini de sine drumul corupt spre putere (Gábor Viola într-un efervescent bilanț al acțiunilor ce i-au propulsat personajul arogant și rasist spre funcții din care a manipulat liniștit cetățenii pe care nu dă doi bani – excelent dezlănțuit în acest ultim moment asupra băiatului de la delivery!), mimând o viață plină de virtuți și valori morale în slujba comunității și partidului care pretind pace, stabilitate, viitor!…
Pace și stabilitate pentru un viitor deja trecut în gândurile oamenilor simpli care încă n-au apucat – sau abia târziu au îndrăznit să încerce – (Ferenc Tompa și Andrea Varga, un El și o Ea uniți întâmplător din două tipuri de disperare, una în sânge, alta bine făcută (!)).
au a jumătăților de oameni simpli (excelentă ideea intercalării poveștilor cutremurătoare ale femeii fără picioare și bărbatului fără mâini, Ramóna Gecse și Ernő Galló scotocind entuziaști, fără niciun fel de sfială, prin întunericul resturilor umane ale personajelor lor neterminate la lumina curioasă a lanternei, într-un dialog activ al celor mai triste monologuri de viață ale unei „fete Almodovar” și unui „șef de șef peste gunoaie” ce se apropie fără glorie (!) unul de celălalt dinspre cele
două capete ale unui tub de spaghetti), aduse pe lume de lipsa de șansă întreagă care naște pui vii și îi hrănește cu jumătăți de indiferență, violență și telenovele, damnate să-și găsească rostul departe de casă, de amintiri și traume de familie, de lipsuri, neacceptare și oglinzi pline de minciuni, în resturile care se cuvin să se adune abia când sunt aruncate departe de viață.
Alături de gândurile și trupurile celor doi motocicliști azvârliți de pe motoare și recuperați de Andrei Măjeri într-o invitație la carpe diem pe care numai motocicliștii sunt în stare să o înțeleagă până la capăt (parcă mi-e și ciudă că nu s-a reluat episodul cu tot ce promitea răsturnarea de situație (!)), jucători dintotdeauna cu propria invincibilitate, zeii care-și trăiesc la maximum viața de om într-o continuă excitare de carne și metal, împachetați vremelnic în doze optime de viteză și libertate din care-și extrag dopamina și bucuria unei vieți ce merită mereu încercată la extrem și pe care cei din jur nu mai au timp să o simtă, explorată cu maximum de încântare, ca într-un adevărat concurs de măiestrie de cei doi actori (Barna Bokor în rolul András și Norbert Kovács în rolul Bandi).
O excelentă predare de ștafetă a umanului, narativă și artistică (inclusiv muzicală, bravas Barna Bokor!) într-o declarație de iubire tip învățăturile unui bătrân motociclist către mai tânărul său coleg cascador (că nu l-a slăbit o clipă Andrea Gavriliu!), în fapt doar doi lupi singuratici, fiecare pe roata lui în care s-a lăsat curios, la limita echilibrului, pe mâna pericolului de moarte, dar și singurii pe a căror cruce are să scrie : „Sunt bine, merci!”.
Cum va putea fi citit de altfel pe tot felul de frânturi de gânduri și de personaje superanalizate și internalizate de-a lungul anilor de glorie de Zeița scenei maghiare (de trei ori nominalizată la cel mai important rol pentru interpretare acordat de UNITER), actrița Erzsébet B. Fülöp care se joacă magistral pe ea însăși (interpretându-și la vedere ultimele gânduri), deja o piesă recunoscută de rezistență printre exponatele de nădejde ale muzeului teatral mureșean, intrată demult în patrimoniul național (adusă ironic la buza scenei încă de la sfârșitul primei părți a spectacolului, luminată și încadrată corespunzător întru admirare și protecție înainte de a-și scrie inconfundabil propria pagină), dar și un important motor al școlii maghiare de teatru de la Târgu Mureș, învârtit cu precizie și în scena Naționalului alături de proprii studenți, admirabil antrenați și integrați în jocul profesoarei lor de actorie.
O divă în toate sensurile cuvântului (nu că la București sau la Budapesta nu ar recunoaște-o lumea pe stradă, dar între Sovata și Luduș!…), o flacără în permanentă ardere, autoare a unui memorabil monolog de disperare (Doamne, cum urlă Zeița din toți rărunchii peste toți pescărușii din toate actrițele care au visat vreodată să-și întindă și să-și frângă aripile pe scenă (!)), o profesionistă impecabilă care-și duce cu demnitate până la capăt crucea fără cercel (!) a propriei statui, făcând cu eleganță și pasul în spate spre a lăsa simbolic loc generației tinere de actrițe cărora le va preda odată ștafeta cu Moarte (Ferenc Tompa) cu tot (și cu o reverență specială pentru Boróka Vanderlik, superbă voce!), Lenke Hăineală-Szebeni, Júlia Gagyi și Ágnes Szakács.
Cea din urmă agent dublu (înlocuind pentru o clipă Moartea însăși!), deja infiltrată în grupul de teatrologi ce nu mai poate analiza prezența lor în premiera acestui spectacol (!), un grup de critici, blocat în caroseria microbuzului ce urma să-i aducă la Târgu Mureș, rămas să reflecteze autoironic de departe, de pe lumea cealaltă, asupra rolului teatrului și al propriei lor meniri (Hajnal, Viki, Kata și Berci, cărora Hajnal Somody, Viktória Renczés, Bea Fülöp și Gábor Tollas le desenează cu mult umor frici plauzibile, atitudini demonstrative și raporturi de forță prin care analizează viscerele acum căscate ale lumii ce se deshide la propriu la picioarele lor, lângă caroseria umanității mici de proximitate, preocupată excesiv de siluetă, aspectul fizic, recunoașterea intelectuală și ultimul selfie cu Moartea (dar și de diurnă ori de scoaterea în afara relevanței discursului critic al vremurilor – orice asemănare cu realitatea nu e tocmai întămplătoare…) scotocind cu atenție prin măruntaiele dramatice și teatrale după esențe de postuman dincolo de ultima suflare.
În urma lor, întrebări nerostite ce își găsesc surprinzător vocea. Nu orice fel de voce, ci pe cea a tânărului și talentatului actor László Rózsa (câștigător al premiului Teplánszky Katalin pentru tinere talente și nominalizat deja și la premiul Csiky Andras, importante distincții ale teatrului maghiar), uimitorul Bálint scos din jobenul creatorului de teatru spre a distinge mirosurile primordiale de mirosurile răului în pestilențialul ce are să acopere nemilos cele câteva rămășițe cruțate ale umanului înainte de căderea cortinei peste videoclipul cu sfârșitul lumii!…
Oameni și zei mirosind deopotrivă a moarte și a nemurire, pasageri în tablouri teatrale, fotografii de colecție și afișe de festival, uciși și venerați în gesturi și în cuvinte care le fixează durerea în scris pentru a se face rostită și auzită și peste ani, merg mai departe pe scenă și în viață chiar dacă vorbesc ca și cum ar muri azi. Că doar nu tot timpul apuci să îți iei la revedere!…
O trupă fabuloasă. Și o soluție superingenuoasă de a arăta ce-i poate pielea. A unui mare și curajos creator de teatru care i-a zgâlțâit realitatea și a apăsat pedala de accelerație, 101, 102, 105, 106… (am mai numărat noi cu Andrei Măjeri, altceva și în alte condiții (!)), adaptați vă rog viteza la condițiile de rulare și conduceți prudent… Într-o lume nebună dintr-o epocă nebună cu un ritm nebun, nimic mai potrivit decât această nebunie de spectacol care pune frââânăăăăăă!… prea târziu…
Bine măcar că teatrul s-a salvat la timp. Bine că a murit înainte să înceapă războiul. Cu viziune, cu coregrafie, cu actori și cu critici cu tot!…
This is a battle we’ve won. And with this vow, forever has now begun.
S-a murit, dar s-a și jucat!!!
„Oameni și zei” / „Emberek és istenek” de Andrei Măjeri (comedie neagră)
Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania Tompa Miklós, Sala Mare
(Tompa Miklós Társulat – Marosvásárhelyi Nemzeti Színház)
Regia: Andrei Măjeri
Decor și costume: Adrian Balcău
Coregraf: Andrea Gavriliu
Consultant muzical: Katalin Incze G.
Sound design: Adrian Piciorea
Ilustrație muzicală: Andrei Măjeri
Video design: Andrei Cozlac
Light design: Samu Trucza
Asistent regizor, Asistent dramaturgie: Márk Cristopher Demeter
Asistent scenografie: Katalin Mihaly
Sunet: Vince Olah
Video: Marci Gasparik
Regia tehnică: Rigmanyi Lehel
Sufleur: Toth Katalin
DISTRIBUȚIE:
Albă-ca-Zăpada: Kinga Benő
Szőke Gusztáv / Student: Balázs Varga
Mama soacră: Nóra Szabadi
Mireasa / Studentă: Szabó Fruzsina
Mirele / Sanyi: László Zsolt Bartha
Instructor: Botond Kovács
Marta: Dorottya Nagy
Magda: Orsolya Moldován
Hassan: Miklós Levente Ördög
András: Barna Bokor
Bandi: Norbert Kovács stud.
Politician: Gábor Viola
Lena: Ildikó P. Béres
Hajnal: Hajnal Somody
Viki: Viktória Renczés
Kata: Bea Fülöp
Berci: Gábor Tollas
Critic / Studentă / Moartea: Ágnes Szakács stud.
Actrița: Erzsébet B. Fülöp
Cântăreață / Studentă: Boróka Vanderlik stud.
Ea: Andrea Varga
Moartea / El / Student: Ferenc Tompa stud.
Studentă/Moartea: Lenke Hăineală-Szebeni stud.
Tiktokeriță 2 / Studentă: Júlia Gagyi stud.
Femeia fără picioare: Ramóna Gecse
Bărbatul fără mâini: Ernő Galló
Balint / Student: László Rózsa
Durata: 2 ore 40 minute, cu o pauză
Premieră: 10 martie 2026
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment