Radu Afrim și miezul subacvatic al nucilor de aur.
From the worst to the best epic heart attacks (într-o parafrază Twentieth Century Fox Theater Corporation (!)) sau antologia unor lecții de (auto)murit sub forma unui îndreptar (supra)realist de sinucideri cu miros de păstrugă și vată de zahăr din epoca de tristă amintire cu nume de metal prețios în care a deschis larg ochii, prin ale cărei mărturii literare cotrobăie iarăși cu încântare și indiscreție alături de toți copiii traumatizați ai Regelui Tăcerii.
Suveniruri de ieri către mâine din Orașul Scufundat sau o privire nostalgică de jos în sus, din pliurile deja căscate sub pleoapele încrețite ale propriilor riduri ținute vreme lungă sub apă, înspre bătrânii aplecați curioși peste dig și peste marginea chiuvetei care se șterg încet din fotografii, alunecând spre scurgerea istoriei dimpreună cu toate secretele lumii lor mici și întunecate, firele albe prinse în spuma de bărbierit a memoriei și anii greu de explicat ori de înțeles ai copilăriei și tinereților noastre. Acoperite de apele tulburi ale traumelor, neajunsurilor, indiferenței, minciunii și muțeniei absolute, care aduc din nou azi o generație de neînțeleși în holul neîncăpător al terapiilor de grup postcomuniste, la încă o ședință de reanimare și vindecare prin artă. De această dată teatrală, după dramatizarea inspirată a unor texte din două volume de povestiri ale unui scriitor de limbă maghiară, tradus acum direct în dialect și pitoresc moldovenesc (că de la Wynton Marsalis și Chick Corea la Afrăsânii nu-i decât o azvârlitură de băț!) alături de actorii cu care suprarealistul Radu Afrim face dintotdeauna magie pe scena intimă a Sălii de Teatru la Cub a Naționalului ieșean, salvat ca prin minune de urgiile vremurilor și redat încă o dată spectatorilor din toată țara, căutători de comori teatrale ce-i vor călca mai mult ca sigur pragul pentru a-și primi și această binemeritată răsplată.
Dacă citești înainte povestirile lui György Dragomán, ai putea să bagi mâna-n foc că Radu Afrim are să te treacă prin secvențe de stază ce te vor reduce la doar câțiva atomi cu care te vei agăța de existență, că va ridica în scenă treaptă după treaptă și etaj după etaj scara (poate și preajma) unui bloc (cu tot felul de locatari ciudați, desigur!) pe care băieți curioși încearcă să prepare praf de pușcă, bombe fumigene și tot felul de drăcovenii până vor face să amuțească gramofonul cu un singur disc cu un singur cântec despre copaci mari, pădure neagră și rătăcire… al unui bunic ce-și așteaptă cuminte călărețul pe un fotoliu cu urechi, numai ca să deschidă împreună, sertar după sertar, corzile vocale din spatele gurilor de aramă ale leilor de pe comoda de mahon plină de surprize de alungat frica de orice și de recăpătat încrederea în sine!…
Asta doar pentru că ți-au stârnit curiozitatea și te apuci să rostogolești așteptările dramatice dintr-un colț narativ oarecare. Pentru că orice familiarizat cu universul acestui creator de teatru are să afrimizeze pe dată fiecare pagină de povestiri ale acestui scriitor bogat cu suflet de poet, György Dragomán, atât de compatibil cu spiritul afrimian ludico-tragic (cred că Afrim poate să scoată lejer zece spectacole consistente doar din cele două volume de povestiri din care și-a ales marfa pentru acest scenariu dramatic („Corul leilor” / „Oroszlánkórus”), publicat în 2015, în Ungaria și în 2020 în România, și „Sistemrestart”, apărut într-o primă ediție maghiară în 2018, iar în 2024, în limba română, ambele la editura ieșeană Polirom).
Și chiar dacă nu vei întâlni nimic despre toate pe care mi le-am imaginat mai sus sau oriunde aiurea răsfoind volumele (și nici măcar nu ai aflat tot ce trebuie să știi despre pești… sau măcar păstrugă), Afrim poate deschide oricând, cam pe la cântatul cocoșului pentru supă cu Giudasprist, alte și alte sertare cu sau fără hevimetăl și instantanee pseudo-tragice cu sau fără japoneză urâtă în fața Oficiului Județean de Turism, de la tejgheaua cu vată de zahăr și înghețata copilăriei a lui tanti Ilona, din podul cu dulapuri pline de cadouri aflate în paza Îngerului, din amintirile materne pătate cu sânge și abandon ale unei fetițe speriate, dintr-o gelozie cu strategii de răzbunare prin spioni acarieni, din îmbrățișarea unor îndrăgostiți morți sub dig, din penele unui porumbel împăiat cu ochi negri de la căpătâiul tatălui, de sub claviatura tristă a lui nea Mișu, de sub limba care îmbrățișează neputincioasă Regele Tăcerii, din geanta cu bețe ascunse de baterie a lui tanti Olga, din fereastra femeii care vrea să vadă tot ce se poate vedea… și încă mult dincolo de toate astea… Acolo unde ochii mereu iscoditori și larg deschiși ai acestui mare creator de teatru te vor surprinde din nou. Și din nou, la fiecare frază teatrală pe care blitz-ul unui Смена (Smena), declanșat cu zgomot clar, metalic, ca trăgaciul unei arme, surprinde o nouă rotire în acvariul de pe turnantă, în preajma digului sau în proiecțiile din fundal pentru o nouă felie de realitate sau de imaginație bine țintită ce se dorește imortalizată într-un nou tablou teatral.
Povestiri dintr-o epocă de culoarea nucilor dintr-un brad sărac de Crăciun pe care sufletul unei renumite ștrengărițe (simpatica Mălina Lazăr, deja arhicunoscuta – și premiata! – actriță ieșeancă, mare consumatoare de pipote și căpșuni într-o altă celebră antologie afrimiană) le sparge doar ca să vadă cum e să fii mare. Și singur.
Prins între lumi, undeva pe un dig suspendat în pseudoeternitate, între lumea care a fost, cea care este și cea care va fi să vie, între cea care există și cea care nu există, între lumea de jos, a Orașului Scufundat, și cea de sus, fără de fundație solidă, crescută strâmb printre alge și nuferi din cărămizi plutitoare, bule de aer, vietăți subacvatice, amintiri umane și resturi de betoane călcate prea repede de pașii turiștilor curioși ce dau năvală în noul secol în căutare de selfie cu strigoi locali din veacul trecut cărora li s-a dus buhul în lume… Adunată cu mic cu mare pe digul de pe care sinucigași de toate vârstele încă se mai aruncă în heleșteul doldora de posibilități senzoriale ca să simtă mai bine pulsul vieții și să dea mâna cu Îngerul baterist din Orașul Scufundat (poate chiar în vodcă!) pe care Brenner (superb rol reușește Călin Chirilă, călăuză, confident și amfitrion pentru spectacolul sufletelor pierdute pe-aici) îl păzește de turiștii mult prea iscoditori.
Pe scândura unei scene lacustre, pentru că scenografa Oana Micu a avut grijă să ne suspende în ideea năstrușnică a lui Radu Afrim undeva într-un extraspațiu supraacvatic (de unde dau uluitor drumul la suprarealisme, excelent ajutați de Andrei Botnaru și Andrei Cozlac – video design și video mapping – și Nichita Teodorescu – light design -), aproape în aer, într-o stare nu se știe prea bine dacă lichidă, solidă sau gazoasă (!), într-un soi de levitație care nu are nicio legătură cu alt gravitațional decât cel dramatic, la rândul lui de consistență eterică (heleșteul, prezent doar acustic în fundul scenei și accesibil vizual doar celor ce-l traversează, e imaginat undeva jos, sub nivelul de la care privesc spectatorii). O invitație la o existență metaforică lacustră, la o plutire aproape palpabilă pe aburii unor interioare, exterioare și respirații de demult ce se ridică (cu acvariu cu tot, foarte interesant folosit și compartimentat spațiul ridicat pe turnantă) deasupra trupurilor înghețate de vremuri și conservate întocmai (domiciliar, vestimentar, preocupațional, comportamental) printre rădăcini de istorie legate și înecate împreună.
De sub dunga de vopsea (pe vremuri se folosea bandă de casetofon sau magnetofon spre a se trage linia dreaptă, așa am și privit-o, cu ritmuri recunoscute întipărite acolo pentru totdeauna!) care delimitează brâul verde de varul peretelui pe holurile clădirilor comuniste (sau chiar în locuințe, unde mobilele tronează în sufragerie protejate cu huse textile iar mesele de bucătărie cu mușama de vinilin), ale căror ziduri exterioare redau adesea, prin mozaicuri colorate, activități de muncă și recreație (nice touch!) la care sunt invitați mai ales tinerele vlăstare ale partidului, se ridică adesea interioare uluitoare, doldora (ca și imaginile proiectate deasupra zidului) de lumi și personaje reale alternate cu unele imaginare, aproape posibile, unde Afrim își folosește din plin inventivitatea, trăgându-le fiecăruia și tușe groase de autohton și local, care asigură umorul și nostalgia vremurilor și temperează la timp tonul trist sau tragic al poveștilor prezentate. Undeva dincolo de suprafața rămasă noroioasă și confuză (unde vom rămâne noi) a unui univers recognoscibil și îngălat, proaspăt ieșit din opinci și strămutat într-un urban industrial sărăcăcios ce și-a câștigat cu greu bruma de civilizație pe care și-a permis-o și de care s-a agățat cu toată forța sperând că are să vie ziua unui mai bine.
Dramatizarea afrimiană dezvoltă sau contrage după nevoile teatrale personajele lui György Dragomán, dimpreună cu gândurile, vorbele și pățaniile lor de viață din perioada comunistă, cărora le leagă împreună narativul cu fir roșu, de urmărit mai bine poveștile de sine stătătoare, deșertate încet, cu multă grijă pentru cele ce se află înăuntrul lor, recompunând din doar câteva tușe precise realitatea cea mai crudă a unei lumi încă departe de confort, educație și civilizație, de care ne aducem aminte cu sfială și frică. Cârpele prea mici sau prea mari ce înveleau trupurile în afara oricărui cod vestimentar, interioarele sărăcăcioase, chioșcul cu pâine puțină și cozi interminabile, frigul și penele de curent, câteva alimente de bază și înghețata ieftină a lui tanti Ilona (excelentă Pușa Darie în rolul femeii văduve care încă se pregătește solemn, în fiecare an, de valsul în sufragerie cu răposatul ei soț pe acordurile lui Johann Strauss din concertul de Anul Nou de la Viena!), poate printre ultimii oameni care mai păstrează în ei o brumă de umanitate (iar te lasă cu gura căscată o temă afrimiană recurentă – femeia gravidă împinsă și căzută la picioarele cetățenilor de la coadă, pe care nu o ridică nimeni de jos…), cea care încă mai servește pe sub mână pe unul, pe altul, le mai alină din suferință ascultându-le povestea tristă ori dându-le o mână (sau un lichior!) de ajutor, sau mângâindu-i la nevoie până le merg fulgii!…
Înduioșătoare scena cu Îngerul baterist, Daniel Busuioc (you rock!), un personaj care-și unge delicios povestea (plină cu legende ale genului de pe vremea când încă bătea la tobe, dar și căderi în gol și renunțări de toate felurile) și penele cu vodkă – n-a mers cu bandă adezivă! – în chip decrepit-simbolic pentru lumea cealaltă (!), în timp ce pe lumea asta de-abia se descurcă cu un infarct mai de Doamne-ajută!, în ciuda pregătirilor temeinice ale fiului care-l antrenează în ale actoriei. Foarte simpatic Ionuţ Cornilă, al cărui personaj leagă cu mult umor și multe funde la vedere traumele (incendiare!) de familie, ce încă par să-l mențină la rându-i,
după tiparul învățat acasă, într-o legătură bolnăvicioasă cu soția infidelă pe care o spionează prin intermediul acarienilor (!), pregătindu-și strategia de răzbunare în timp ce face babysitting și babybullying (înarmat cu bebelușul Dragoș Codrescu, primul simptom al unei generații de tineri ignoranți cu care încearcă nițică educație civică!) spre a se victimiza în fața soției, așa cum o face și tatăl său în fața mamei lui, Olga, femeia care urăște tot ce iubește bărbatul ei.
Tatiana Ionesi într-un rol care-i vine mănușă, personajul indiscret și strecuralnic dispus și priceput să procure de toate pentru toți (prin filiere doar de ea știute) de la cocoși (!) la pensie alimentară, care leagă socialul îngust dinspre partea frustă, spumoasă, colorată și la vedere a comportamentalului și relațiilor familiale zgomotoase de restul peisajului, în care frica, neînțelegerile și tragediile se consumă în tăcere, la foc mic, departe de ochii mereu hulpavi ai curioșilor neîndestulați de banalitatea și rutina narativului propriu, pentru că poetul Radu Afrim se îngrijește să decupeze și să prezinte și latura delicată, ascunsă ochiului privitorului obișnuit, a dramelor care zguduie torsurile și tâmplele unor personaje fragile și taciturne.
Dintre ei se distinge din nou Fănica excelentei Mălina Lazăr, o actriță în care se îmbină fascinant candoarea și forța, aici o fetiță forțată să se maturizeze mult înainte de vreme, al cărei suflet curat în căutare de mângâiere și validare (pe care doar tanti Ilona îl mai cârpește din când în când cu promisiuni deșarte și povești egocentrice din alt familial – din nou un cuplu excelent în scenă cu Pușa Darie), încă ros de curiozitate și fascinat de minunile Crăciunului bine ascunse în cadourile din bradul din piața publică, miezul nucilor de aur și dulapurile cu povești și surprize ale Îngerului Domnului, e împroșcat nemilos cu sânge de mamă și de cocoș sacrificat, servit cu minciuni la farfurie și la pian pe care un tată ursuz și neconsolat, cu sentimente înăbușite (Cosmin Maxim, explodat în cele din urmă într-un episod furibund care va declanșa cele mai tulburătoare emoții ale fetei), le-a copt în jurul dublei trădări pe care nu s-a priceput să o gestioneze și pe care e nevoit să o înfrunte din nou dând piept cu nea Mișu.
Vecinul care a încurcat pentru totdeauna ițele (și harurile) familiei sub claviatura la care-și cântă de obicei pierderile (Dumitru Georgescu, fascinant dedublat (!), e autorul a două scene emoționante de evocare a figurii paterne la a cărei suferință a asistat personajul său, un fel de repetiție asumată pentru inevitabilul final pe care îl experimentăm cu toții, cu nostalgii și testament cu tot – excelentă scena bărbieritului!), învârtind definiții despre viață, un joc fără premii de consolare în care lama ascuțită a cuțitului care taie gâtul cocoșului îi va așeza de o parte și de alta a jertfei pe cei care-l câștigă și pe cei care-l pierd.
La mijloc rămâne suspendat un personaj de coloratură, faster than a bullet (cu Painkilleru’ asortat!), cu care Radu Afrim alege să deschidă surprinzător cea de-a doua parte a spectacolului, un rocker răzvrătit din județul Botoșani, fan pârlit Judas Priest (după ce s-a lăsat de „plagiatorii” de la Maiden, Hallowed be Thy name!…) căruia Răzvan Conțu îi bagă pletele, țintele, flăcările, metalele grele și furia încă neexprimată în povestea cu care întregește pasionant peisajul rock (adus pentru o clipă în formulă completă la scenă!) într-o lume tristă, debusolată și descompusă care încă își mai caută noimă și valori prin mlaștinile României profunde și pe fundul Orașului Scufundat din care se străduiește cu orice prilej să evadeze.
Făcând loc în poveste și personajelor triste, aproape posibile, care traversează cu aceeași imaterialitate realul și imaginarul. În primul rând celor încredințate Adei Lupu, inițial un personaj cu capul plin de gânduri negre și buzunarele pline de pietre, remușcări și intenții lăsate jocului sorții de scriitura luiDragomán, recuperat de Afrim din amintirile cu reprimări învățate de la Regele Tăcerii (în cea mai Ada Lupu scenă a spectacolului (!)) și trimis în cele din urmă cu păstruga la păzitorul digului (!) în alt personaj de pe fundul Orașului Scufundat din povestirea centrală, împreună cu care desenează de la început preajma și cadrul poveștilor cu (și fără!) scăpare, spre a fi ucis într-o altă glumă macabră (în pielea unei turiste japoneze) a acestui ciudat pescar de suflete rătăcite și capete retezate dinadins de pe filmul foto, în singura lui formă de protest față de curiozitățile morbide ale omenirii, tot mai rece și mai nepăsătoare, care-și dorește măcar un selfie cu un dezastru sau o tragedie.
Lovindu-se cu zgomot de acestă ultimă stavilă a umanității, minunatul Călin Chirilă,păzitorul Diguluice scotocește neobosit printre dezamăgiri și depresii cu toată blândețea personajului mofluz și zdrențăros cu voce răgușită, dispus să le mai resusciteze din vreme în vreme ori numai să le adune trist leșurile abandonate în preajma heleșteului, având decența să nu le violeze identitatea – o divulg puțin doar pentru că merită, Dragoș Codrescu și Iulia Rotaru – (excelentă scena îndrăgostiților îmbrățișați muzical și coregrafic într-o ultimă promisiune de iubire – (!)), cătând să vindece sinucigașii de trădări și iubiri neîmpărtășite în timp ce încă le mai smulge mărturii din adâncurile apei (că doar dragostea e mai rea decât dorul de casă de pe fundul apei…).
Pe care vânzătorul de suveniruri (efervescentul Horia Veriveș, superbă pată de culoare!) încă mai caută să le mistifice și să-și umple buzunarele diminuându-le importanța cu bric-à-brac-ul lui cu tematică subacvatică, unde încearcă să-și vândă marfa proastă (și superstițiile!) păzită de poseidoni cu tridenți luminoși și alte kitschuri sclipicioase din plastic, prespapier și perle false învelite în celofan pe care lumea nu le-ar primi nici pe degeaba (!). Sau sub amenințarea cu eterna singurătate, oricum am privi-o.
Alone.
Do we see the world with eyes alone?!…
Sigur că știm răspunsul după ce-am exersat și noi târâșul ore întregi, așa că ne trezim dintr-o dată păzind nemișcați fereastra Valeriei despletită și albă, ridicați poate în vârful picioarelor pe marginile turnantei privind cu răsuflarea tăiată spre trecut și spre viitor, spre personajul din afiș care vede și știe tot, căruia i-am pregătit și noi țidula cu ultima noastră dorință, așteptând plini de speranță apusul de soare ce are să aducă un nou răsărit.
Cât ai zice păstrugă!…
„Digul și alte povestiri” după György Dragomán
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Sala Teatru la Cub
Regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim
Asistent regie: Mihaela Crețu
Scenografie: Oana Micu
Asistență scenografie: Miruna Rădulescu
Video design/video mapping: Andrei Botnaru, Andrei Cozlac
Light design: Nichita Teodorescu
Foto: Iulian Ursachi
DISTRIBUȚIA:
Păzitorul digului: Călin Chirilă
Fetița Fănica: Mălina Lazăr
Tanti Ilona: Puşa Darie
Tatăl fetei: Cosmin Maxim
Îngerul baterist: Daniel Busuioc
Fiul îngerului, babysitter: Ionuţ Cornilă
Povestitor, nea Mișu: Dumitru Georgescu
Olga, fostă soție de baterist: Tatiana Ionesi
Eleva mută / Sinucigașă / Turistă japoneză: Ada Lupu
Rocker, fan Judas Priest: Răzvan Conțu
Vânzător de suveniruri: Horia Veriveș
Bebeluș/Îndrăgostit/Sinucigaș: Dragoș Codrescu
Îndrăgostită sinucigașă: Iulia Rotaru
Atenționare! Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment