„Vanya”. Punctul pe Point.
De departe cel mai bun one-man show al Bucureștiului, găzduit de câteva zile de hub-ul cultural Point de lângă Grădina Icoanei. O desăvârșire autohtonă a Unchiului Sorin Miron după o splendidă abordare a textului cehovian, „Vanya” a dramaturgului britanic Simon Stephens, construită astfel încât să încapă pe mâna unui singur actor care să interpreteze toate cele opt personaje ale piesei „Unchiul Vanea”, punându-ne în față, într-o lumină nouă, oglinzile fascinante ale anxietăților noastre de ieri și de azi.
Mai nou cunoscut publicului român de teatru și ca autor al deja celebrului „Punk Rock” (scris în 2009, tradus și dramatizat de Bogdan Budeș și montat de Vlad Cristache la Teatrul Excelsior în urmă cu trei ani), britanicul Simon Stephens este semnatarul mai multor versiuni britanice contemporane ale textelor dramatice ale lui Ibsen și Brecht și un mare iubitor de Cehov (pe care-l consideră un scriitor preferat), fiind la a treia adaptare a unei piese cehoviene (după „Livada de vișini” pentru regizoarea Katie Mitchell și „Pescărușul” pentru Sean Holmes la Teatrul Lyric). Vestea bună e că sunt convinsă că se află în deplină înțelegere a intențiilor titanului rus, care are mult mai multă adâncime, umor și sarcasm decât a fost în general suspectat și care este astăzi tot mai revizitat, în adaptări tot mai libere și novatoare dar mereu fidele spiritului cehovian.
Este și cazul de față, un text autoironic pentru un one-man show care explorează la fel și totuși diferit complexitatea emoțiilor umane surprinse de Cehov, fără să se abată prea tare de la drumul propus acum mai bine de un secol.
Un minunat palimpsest uman cu angoase de ieri și frici de azi și dintotdeauna într-un excelent tur de forță prin care Sorin Miron ne poartă precis printre singurătățile personajelor plictisite ale lui Anton Pavlovici (așa cum le-a tălmăcit pe limba contemporanilor Simon Stephens), cărora le pune în mișcare, cu multă energie și migală, neliniștile și îngrijorările, ciocnindu-le violent unul de altul până le crapă serios coaja ca să li se strecoare asumat înăuntru. De unde sare fără încetare în celălalt, ducând de la un capăt la altul întreaga poveste cehoviană într-o conștiință unică și zbuciumată, fărâmițând luciul stins al personajelor altui veac și cristalul orbitor al luminilor din oglinzile cotidianului în bucăți precise, amestecându-le cu talent în simetrii posibile, atemporale, din care recompune miraculos percepțiile și caracterialul la fiecare răsucire de caleidoscop. Reinventând fără încetare imagini și roluri ale conștiințelor noastre încărcate, murindu-le fiecăruia dintre cei opt vechea viață și născându-le șanse la câte una nouă, în care să caute să trăiască ce a mai rămas cum se cuvine.
Irlanda contemporană ia locul Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă în versiunea lui Sorin Miron păstrează inteligent parfumul unui provincialism sofisticat doar la nivel de lamentare (fără samovar) ce și-a strâns timid poalele universalului luxuriant de unde poate fi rostogolită decadența aristocraților de altădată (dimpreună cu nostalgia unor vremuri în care huzurul, înlocuit acum de plictis, pare să fi fost mai strălucitor și mai puțin activ) pentru a face loc specificului geografic și nostalgiilor distincte ale altui secol (un interior auster, spre a cărui ruralitate duc pertinent doar câteva mobile de bucătărie, șervetul Soniei, o ladă de cartofi, o cană de tablă și o firmă luminoasă a unei afaceri de familie), în care aristocrația e mai degrabă o stare de spirit iar luxul e prins șarmant într-un șirag e perle și o eșarfă de mătase aflate doar în vizită.
Folosindu-și impecabil expresivitatea și mobilitatea corporală și gestualul, foarte atent elaborate și schimbate cu multă lejeritate de la o scenă la alta pentru a ridica din ele nu doar personajele, ci și relațiile tensionate dintre ele, constrânse acum să funcționeze într-un social și mai mic și un cadru locativ încă și mai strâmt, aproape intim (pe scena îngustă de la Point, de doar câțiva metri pătrați, cu desfășurare pe lung la doar câțiva centimetri de spectatorii din primul rând), la care a fost redus orice perimetru posibil în preajma labirintului celor douăzeci şi şase de camere imense ale casei de pe moșia cehoviană cu terasă și grădină generoase, acum ale unei ferme de cartofi din Irlanda (prin care mai ieri te puteai rătăci fără să găsești pe cineva vreodată, iar azi, ca să stai de vorbă cu celălalt, ai putea fi nevoit să apelezi chiar la un porumbel călător!), ca să primească cele opt personaje ale piesei, deloc înghesuite în diversele scene care schimbă oarecum convenția de altădată (grădină, sufragerie cu fereastră dechisă, salon, dormitor-birou) și aglomerează spațiul doar imaginar, exclusiv prin joc, fără să depășească prea mult perimetrul bucătăriei (inclusiv interne a) spectacolului, propusă prin doar câteva elemente de decor ca spațiu central, ingenios augmentată prin câteva trucuri scenografice prin care Ariana Miron-Presan le face tuturor loc și îi pune la dispoziție actorului soluții de extraspațialitate pe care acesta le integrează abil (în stânga un mic perete-paravan folosit pentru intrări/ieșiri și schimbări de personaje în fiecare scenă, în dreapta o firmă luminoasă a fermei – inițial acoperită – pe un perete spre o curte exterioară de unde mai latră uneori câinii, se mai aude ploaia ori se mai aruncă priviri laterale spre exteriorul casei, extinsă imaginar și în spatele scenei prin nișele înguste ale peretelui sălii de teatru care funcționează ca niște ferestre către ceva mult mai mare, dar și prin reflectoarele ce mărginesc spațiul de joc sub care Helena își luminează uneori frumusețea împingându-i parcă marginile spre o sursă de lumină exterioară capabilă să o reverse generoasă către interior).
Sorin Miron desenează interesant în acest spațiu de joc interacțiunile fizice forțate de gradul ridicat de intimitate care aduce plus valoare ideii centrale a spectacolului, o polifonie a instrumentelor nefericirii și singurătății (inclusiv la nivel fizic) la care Ivan (Vanya) își acordează concentrat și spasmodic disperarea pentru a crea simfonia cinică a adevărurilor, sincronizând atent minciunile, atracțiile și respingerile fiecăruia într-o odă adusă inconsecvențelor naturii umane, predispoziției noastre spre trădare, minciună, tăinuire și abandon și rateurilor romantice care ne impregnează destinele (dragoste neîmpărtășită, iubiri interzise și relații toxice) dezvoltate fin, cu mult umor și ironie, în cele opt note dispuse ordonat pe portativul tristeților și păcatelor individuale și de grup. Ciupind atent cele mai sensibile coarde ale efemerului declinat în același timp la feminin și la masculin (acceptat și asumat tocmai prin căutarea conștientă, disperată și zgomotoasă a unei eternități signifiante pe care ne străduim să ne scrijelim numele), punând sub lupă iluzia, visele, pasiunile, aroganța, reprimările și sacrificiul, în general vanitatea tuturor ambițiilor umane care consolidează adevăruri greu de suportat, perpetuând stări preferabile de incertitudine ce continuă să ne hrănească speranțele numai pentru a ne simți vii și a ne împinge către înainte. Și către dezintegrare.
Talentat și versatil, actorul creează culori și nuanțe umane excepționale, în care își îmbracă vigilent personajele pe deplin cunoscute și excelent asumate în cheia nouă, deloc ușoară, propusă de dramaturgul britanic. Descoperindu-le Ceva-ul cel mai important, Vina, învârtită abil și destul de pervers în diverse forme (rușine, furie, gelozie, delăsare, frivolitate, resemnare, alcool) în jurul personajului lipsă (Anna, sora defunctă la icoana căreia și-a închinat întreaga viață) de care Vanya este legat pentru totdeauna prin sentimente (chiar și necuviincioase) îndelung tăinuite. Ascunse în spatele muncii istovitoare la moșie care l-au îmbătrânit înainte de vreme în anii de sacrificiu cot la cot cu nepoata lui Sonia (bucățică ruptă din Anna!) pe altarul succesului artistic al narcisicului său cumnat, firele invizibile ale iubirii interzise care l-au paralizat pe moșie se încurcă decisiv acum, la 47 de ani, când trece prin furtuna vârstei mijlocii, cu trupul râvnind la o nouă dragoste interzisă în timp ce mintea începe să se revolte împotriva sentimentului de datorie (față de Sonia, față de mama lui cicălitoare, față de moșie și față de Alexander) care pretinde să-l fi ținut mereu în loc.
În fapt doar un suflet chinuit, singuratic și neputincios (nu până la melodramatic, excelent dozajul!) care nu a avut curajul să trăiască la timp și caută să dea vina pe cei care au reușit să se desprindă și să crească, un om care și-a frânt inima în timp ce toți ceilalți erau ocupați cu pricopsirea, plictiseala și îmbuibarea (de care la o adică s-ar putea oricând lăsa infectat!), un individ prins și exploatat de familie (într-un alt moment de declin economic) tocmai pentru că nu poate să iasă din zona lui de confort, prea obișnuit cu tristețea ca să-și permită vreo clipă de fericire, un tip complet uman, chiar dureros de conștient de sine, care tocmai se redescoperă și ar vrea să șteargă cu buretele trecutul pentru a scrie pe curat următoarele pagini ale vieții lui. De fapt groaznic de asemănător cu toți singuraticii și nebunii care-l înconjoară și cu care-și împarte fără să știe tristețile și disperarea, prinși fiecare în propriile probleme dar care au exact aceleași dorințe și nevoi ca ale sale.
Acesta este punctul forte al adaptării și montării, pentru că propunerea dramatică și interpretativă, prin care personajele sunt încredințate unui singur actor obligă să li se găsească și numitorul comun, care poate face diferența între punerile în scenă. Am avut plăcerea să-l văd între timp și pe excelentul Andrew Scott în versiunea „Vanya” producție a lui Sam Yates la National Theatre (care a avut premiera oficială mondială în West End-ul londonez în 2023, la Teatrul Duke of York, a cărei filmare e difuzată de atunci în cinematografe în mai multe, și jucat live anul trecut de Scott preț de opt săptămâni pe Broadway, la Teatrul Lucille Lortel din New York) și pot spune cu mâna pe inimă că spectacolul de la Point este de talia superproducției britanice care face înconjurul lumii, ba reușește să fie chiar mai rusesc și mai occidental (nereținut) în același timp. Ceea ce vor fi reușit la capătul a mai bine de un ceas și jumătate de spectacol cei opt SorinMironi este ceva asemănător și totuși foarte diferit, pentru că surprinde parcă mai bine spiritul cehovian, latura lui trăiristă, mai pasională și mai teatrală (într-o manieră excepțional demonstrativă și autoironică) care caracterizează tensiunile subtile dintre personaje și vocația pentru tristețe și epatare emoțională din acest colț de lume (dar și de școală de teatru crescută cu Cehov pe peretele de Răsărit!), canalizând emoțiile profunde și copleșitoare ale fiecărui personaj spre un lacrimogen autentic, pe alocuri sarcastic, ce presupune totuși o bună cunoaștere a textului cehovian pentru a identifica trecerile unui singur om prin intersecția unor destine vechi de mai bine de un secol și umblate de atunci pe cărări bine bătătorite, dar și schimbul de emoții ale unor oameni noi și moderni, niște anxioși autentici surprinși în toată splendoarea dezorientării lor la început de nou mileniu și de secol razna cu un nou tip de alienare în vine.
Conversația e mereu posibilă și scena se umple fără dificultate, actorul reușind excelenta performanță nu doar de a aduce la viață opt personaje distincte și complicate, dar și tot Cehovul care zace neștiut în noi, cu mult mai mult patos (mult mai potrivit cu scena românească) decât în montarea londoneză, fără să cadă însă în păcatul vreunei exagerări. În afară de Sonia, scăpată uneori neîncepută printre cartofi și îndreptări OCD de șervet într-o luciditate aproape perplexă (și pentru epoca ei de origine, și pentru cea pe care este invitată să o viziteze), avem de-a face cu o gașcă până la urmă zgomotoasă și ludică, o grămadă de suflete maculate și neconsolate care zburdă ațâțător și de multe ori reprobabil prin ograda lui Cehov, cu vocația tristeții și a ratării personale aproape vesele la rever, nereușind să valorifice potențialul care zace în fiecare dintre ei, de unde și toată nevoia de celălalt, de alinare și de consolare, în general de iubire (fie ea și schimonosită), dar și de noimă (vezi prețiozitatea cu care Alexander, scriitorul cehovian aici un cineast ratat, își abordează arta sau bagatelizarea preocupărilor reale și foarte documentate ale doctorului Michael pentru protejarea naturii) care trebuie să umple neapărat golul înainte să fie amenințați cu dezintegrarea.
Modernizările de limbaj și vocabular (cu siguranță vizate și împlinite și de traducerea în limba română) vizează simplificarea prin esențializare, accelerarea ritmurilor fiecăruia și adresabilitatea cât mai directă și fără sincope care să rămână totuși fidelă spațiului clasic discursiv al textului. Nu e vorba nici la Cehov despre un rural banal al Rusiei în ciuda limbajului simplu folosit (e totuși o casă respectabilă de intelectuali, la curent cu evenimentele mondene ale vremii), la fel de corect gramatical și de ofertant ideatic în Irlanda sau România contemporană, ușor de transmis prin cele câteva referințe culturale invocate și atent înlocuite despre cultura și arta vremii. Important e că Sorin Miron a sesizat și a folosit inteligent aromele specifice și reușește incredibil să le facă posibile pe toate trei (convenția spațială și temporală, alegerile muzicale și lingvistice) împrumutându-le un fermecător iz mioritic (asta mai degrabă prin formule spumoase de rostire și adresare și comentarii sarcastice) dar lăsându-le universalul să umble liber (filmul oriental din coșmarul lui Alexander, acordurile din Nina Simone și Benjamin Clementine) cât să li se înțeleagă aspirațiile snoabe fără să le fie înăbușit discernământul, dar și cât să îmbrace fermecător acustica tristeții. Împlinită solemn de Liam, poreclit și Crater, un personaj ce trece inițial neobservat (!) deși mereu la vedere (Teleghin Ciupitul – de vărsat de vânt – în originalul rusesc), nașul Soniei aciuat pe moșie care-și leagănă singurătatea și iubirea neîmplinită în această companie selectă ce-și oferă ajutorul la fiecare poticnire (umplându-i golurile din buzunare, limbaj și memoria afectată de atâta reprimare), dar pe care o răsplătește la rându-i cu sensibilitatea și înțelepciunea lui răvășitoare, expediind într-o singură frază, muzicală, tot fatidicul la care suntem condamnați (memorabil momentul muzical elegiac cu care-i distrează și îi neliniștește pe bețivi acompaniindu-l pe Daniel Norgren: Everything you know melts away like snow / Everyone you love grass will grow above / Cold black starry night makes my day look bright / Never comes the day that keeps the night away / New green grass will grow, folks will come and go…).
Dramaturgul adaptării îl abordează cu respect și un anume fel de duioșie pe acest Vanya care clocotește de-a dreptul în mâinile unui Sorin Miron ce nu se lasă dădăcit sau consolat și nici nu imploră la vreo compătimire, preferând să se multiplice minunat în celelalte personaje, captive cu toate într-o ordine (mai degrabă socială și amoroasă) în plină zguduială care le va răsturna și lor ierarhiile și relațiile atât pe axa femnin/masculin cât și pe axa deznădejde/împlinire, tânjind cu toate după vibrația celuilalt. Actorul are mare grijă de Vanya cel dezlănțuit dar investește în mod egal în toți, fără a-i judeca și fără a le banaliza preferințele, prins și el în capcana propriei alegeri și împovărat de dor, regrete și amărăciune zgomotoasă, încă în căutarea sensului și scopului său în viață, pierdut printre atâția oameni obișnuiți dinntotdeauna cu starea de permanent conflict interior, brăzdați la vedere de traume, neîmpliniri, dezamăgiri și dureri poate și mai mari, pentru unii suportabile pentru alții aparent devastatoare, sfâșietoare și amuzante deopotrivă, demni cu toții de compasiune și empatie.
Purtați de val și consternați uneori de propriile comportamente (atent comentate mai ales în priviri dezaprobatoare) contaminate de vanyanism în ograda nebunilor doctorului Michael (prietenul și rivalul romantic al lui Ivan, un Vanya un pic mai reușit care s-a bucurat doar de ceva mai multă efervescență socială în tinerețe, ajuns acum în aceeași stază de lehamite de viață, consolat vremelnic doar de dădaca Maureen și vocea ei blândă și îngăduitoare, care nu-I iartă însă de remarcile despre îmbătrânire printre lamentările despre supa cineastului) cu care se deschide discursul dramatic, chemat să amelioreze și să ajusteze medical capricii din cu totul altă sferă (sau specilizare!), simptome ale unei boli necruțătoare a aristocraților din familia lui Ivan. În special ale cumnatului Alexander, o proiecție ideală a lui Vanya la tinerețe, acum senil, bolnăvicios, arogant și snob (fostul soț al surorii decedate a lui Ivan, care în piesa rusească este profesor de literatură, aici transformat într-un regizor de film cândva celebru) care reușește un cuplu destul de extravagant cu noua sa tânără soție Helena, împreună cu care răstoarnă iar rostul unei case resemnate care-și pune iar sângele în mișcare. Încântătoare și misterioasă, stăpână pe propria senzualitate și irezistibilul cu care a fost fericită de univers (atent și calculat luminate!) pe care le risipește generoasă în jur, ea devine punctul central al întregii atenții masculine (altădată sub vraja Annei) și cea mai importantă provocare de interpretare feminină a actorului care-i joacă atent sexualitatea, alternând inteligent scenele în care este râvnită cu cele în care participă activ la intrigile amoroase în care este (și se lasă!) invitată. O regină a locului, o intelectuală destul de superficială (probabil și aici autoare de romane de dragoste), o combinație delicioasă de matroană și curtezană, numai bună pentru confesiuni și intervenție amoroasă expertizată în cazul Soniei cea timidă, contemplatativă și gânditoare (sub pielea căreia îl descoperim pe ingenuul Sorin Miron, infinit sensibil, neprihănit și cuviincios) pe care doar bastonul lui Maman (atent cocoțat de Elisabeth întru impozanță la reuniunea de familie în care se pune în discuție vânzarea moșiei) o poate detrona.
Un social plin de nuanțe și îmbârligături emoționale, descâlcite atent și subtil prin fine schimbări de atitudine, ton, ritm și gesturi precise și distincte foarte bine decupate, în care o voce blândă, o eșarfă ce pompează emfază, un colier de perle mângâiat ca să seducă, o respirație senzuală printre șoapte, un șervet de bucătărie împăturit meticulos sau convulsiv care tamponează timid colțurile unor buze fremătânde, o cămașă băgată neglijent în pantalon într-o nereușită încercare de conformitate, o poticnire a vocii neîmpăcate cu auzul propriei rostiri, un scăunel micuț ce trimite nasul la nepurtare sau un baston care înnobilează discursul matern autoritar (dar și exagerat critic despre inconsecvențele artistice ale unui scriitor contemporan) sunt elemente precise care mută atenția de pe Vanya și adevăratul lui alter ego (doctorul Michael) care nu au nevoie de accesorizări speciale (ci doar de moduri diferite de exprimare a sinelui) spre a-și pune în mișcare energiile debordante în chip deosebit și a face posibile schimburile cu ceilalți. Doi etern îndrăgostiți, deopotrivă pasionali, blazați și cinici, refugiați vremelnic în preocupările ce le asigură existența (pentru că nimeni nu știe și nu apucă să afle cu adevărat ce e important în viață!) care asigură complementar magistral coerența dicursului contra plictiselii în dimensiunile lui logice și argumentative pe de o parte, nevolnice și animalice pe de altă parte, dar și extremele lui comice, dramatice și chiar tragice (așa cum vom vedea după căderea nervoasă a lui Ivan la sfârșitul piesei). Personaje vinovate de explorările cele mai complexe ale emoțiilor și trăirilor umane pentru că de fapt niciunul nu și-a realizat visele, încercând fiecare să se convingă de ceva de care nu sunt este sigur după ce a pierdut atât de mult din sine în favoarea celorlalți, împreună victime perfecte ale admirațiilor distorsionate, ale idolatriilor și geloziilor contextuale, prăbușite la datorie pe câmpul de luptă al sensului la ora la care toate iluziile sunt menite să se destrame. Și să meargă așa, zdrențuite, până la capăt.
Făcând astfel posibil ca acest Vanya să poată purta întregul construct doar în mintea sa, transformând spectacolul într-un Imaginarium al unui nebun genial ajuns la capătul răbdării, care vrea doar să se uite la tine și să nu îl gonești.
Asta e tot ce vrea, asta e tot ce-i trebuie.
Sorin Miron.
„Vanya” de Simon Stephens cu Sorin Miron
O producție: POINT
Regia, adaptarea, universul sonor: Sorin Miron
Scenografia: Ariana Miron-Presan
Traducerea: Silvia Năstasie
Lighting design: Lucian Moga
Durata: 1h 40 min
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.
Montarea conține limbaj explicit.
În timpul reprezentației sunt utilizate efecte de sunet puternice.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment