Mă gândesc la o fază care să zică mai mult decât ceva despre muzica din generația mea, gen: dacă madlena lui Proust ar fi fost o muzică, sigur ar fi fost pinkfloydistă, iar versurile lui Roger Waters s-ar fi mirat încă pline de nostalgie pe papilele auditive care i-au fixat în timpane lunecarea pe griful lui David Gilmour:
So, so you think you can tell
Heaven from hell? Blue skies from pain?
Can you tell a green field from a cold steel rail?
A smile from a veil? Do you think you can tell?
Same old fears. Așa, ca de 1978. La trei ani distanță de apariția albumului „Wish You Were Here”, când cas-ul înlocuia vechiul mag la vârful evoluției tehnologice a bunurilor de larg consum… emoțional. Și ca în mulți ani după aceea, în care majoritatea dintre noi încă mai trăgeam casete la a doua sau a treia mână după originalul pe vinil, adus de afară, al vreunuia mai pricopsit, pe care se auzea de multe ori păcănitul acului de pick-up la învârtirea platanului, când mai sărea peste câte o zgârietură mai mare sau mai mică de pe disc. Se mai încurca și banda, o scoteam în pumn și o descâlceam după ce o înșiram, uneori prin toată camera, apoi o rulam încet pe mosorul casetei înfipt cu dinții în creion încercând să o întindem cât mai bine, de frică să nu se blocheze iar banda…
Și iată că ne-a fost dat să trăim și ziua când regizorul Cristian Ban a încins cuptorul cu madelene pe scena Excelsiorului… și aromele au năvălit toate, punându-ne iar sângele și hormonii în mișcare!…
O nebunie plină de nostalgie, învârtită amuzant pe creionul chinezesc cu gumă lucioasă care nu-i poate șterge nicio virgulă, pentru marele replay în uriașul radiocasetofon pregătit în fundal de Irina Chirilă (excelentă scenografia și costumele!), pentru o casetă potpuriu cu multe balade rock (Angie – where will it lead us from here, Mick Jagger? – și alte muzici de cuplăraie pentru milioane de ceaiuri dansante) rămasă nederulată (și tocmită pentru un pachet de Marlboro scurt!) pe care se vor cățăra cu mult umor și chef de joacă minunații actori ai Teatrului Excelsior, în speranța că vor aduna până la final bani de un magnetofon Majak… sau măcar de un casetofon Philips, care costă cât un rinichi!…
O adolescență vie, colorată și șturlubatică, la vârsta (rock forevăr, disco nevăr!) la care iubește chiar fără să fie iubită înapoi, de pe vremea când iarna era iarnă și vișinata vișinată (!), ce-și plimbă și acum fâstâcită prin scenă nurii ce aruncă în clocot sângele adolescenților… poate tocmai acum își freacă viguros ness-ul rece smuls din mâna vreunei nemțoaice redegiste de pe litoral (!), vârâtă între pagini de roman și de oracol la vârsta Marii Întrebări („Suntem pe bune, sau nu suntem?!…”), săltându-și pașii și mutând mai sus tivul sarafanului ridicat de degetele tremurate pe banchetele de lemn ale tramvaiului 23 sau prin sălile reci ale cinematografelor de cartier de altădată, unde bulăneala se strecura nestingherită printre pumnii lui Bud Spencer sau focurile de armă ale lui Sergiu Nicolaescu (da, știu, nu așa ne-am făcut cultura cinematografică…), traversând neprihănită sufragerii cu draperii și covor persan asortate la culoarea vișinatei (sau doar a clubului preferat), așa cum a zugrăvit-o Ovidiu Verdeș (caz unic în istoria literaturii noastre, autorul unui singur roman, publicat postum, cu o continuare în manuscris al celui de-al doilea, publicat și el între timp, Alte muzici și faze”, care continuă povestea personajelor de față), rămas singur în staţie la ’78!…
Dar ajunsă din doi timpi și trei mișcări înapoi de adolescenții mileniului trei!…
O polifonie simpatică a unui an din Epoca de Aur privit prin ochii lui Tinuț, un băiat de clasa a IX-a la începutul adolescenței. Și al bătăilor de inimă. Și al Terasei Parașuta. Și al muzicilor. O „brânză bună”, de Panduri, în burduf de… cimpoi!… Hai, domne, că asta-i din alte muzici… (mda, ce fază!, mai sare acu’ de la pickup – scuze, n-avem decât viniluri -).
Lumea anilor ’80, cu pantaloni încă evazați, sacouri pe talie, cămăși colorate cu gulere lungi, șosete trei sferturi (bravas, bravas, Irina Chirilă!), cu kitsch și nepriceperi la vedere, cu sarafane cu țâțe și telefoane cu disc, miros de Palux, Rexona și vișinată servită în cristaluri lângă mileul cu coş de mere și mobile sculptate cu căpăţâni de zimbru lângă vitrina cu şpirifanţuri sub lustra şmecheră cu ţurţuri pe acorduri de Pink Floyd, Beatles și Bee Gees și alte muzici decadente cu puternic caracter subversiv!… așezate temeinic peste mărturii ale industrialului urban socialist și advertising-ului aferent, ironizând delicios tot socio-demograficul cunoscut, cu parenting cu tot, care ne-a adus unde suntem azi.
O lume mult simplificată și tălmăcită cu mult umor, așa cum ar fi putut fi ea prinsă (poate chiar și în oracolul fetelor, la vârsta protuberanțelor tulburătoare ce aprind băieților visele cu țuguiu-n sus (!), pe versuri idioate pentru posteritate (!)) de adolescenții de final de clasa a noua într-o scuturare destul de serioasă a romanului „Muzici și faze” al lui Ovidiu Verdeș, cât să cadă în scenă toate muzicile și fazele mai pline de sevă și comic, cu prietenii, chefuri, îndrăgosteli și cicăleli de părinți și profesori care să încapă mai bine pe limba adolescenților de azi (și de ieri!) cărora le este adresată. Și cărora le dau viață talentații actori ai Excelsiorului, angajați într-una dintre cele mai importante misiuni teatrale ale scenei noastre, venită să lege idealurile și nemulțumirile adolescenților din secole diferite pe scena Sălii „Ion Lucian”.
Matei Arvunescu reușește un Tinuț senzațional, fiind și singurul personaj care se bucură de (auto)referențialul bogat (și literar și dramatic, excelentă opțiunea lui Cristian Ban de a lăsa bucăți importante de text, dramatizat doar spre a fi rostit, în sarcina personajelor care devin pe rând naratori și leagă bine acțiunile din scenă de narativul care nu este jucat direct) al romanului lui Verdeș, fiind mereu plasat în centrul scenelor, ceea ce-i permite repetițiile, comentariile și continuările narative cele mai consistente, jonglând superb cu timpurile verbale și trecerile temporale spectaculoase, relațiile cu fiecare partener de scenă, emoțiile și ironiile din comentariile atent intercalate în replicile directe.
Evident, are și o parteneră pe măsură, pe minunata Ioana Niculae în rolul Hari, frumoasa de 15 ani cu păr de aur, zâmbet infinit și un oracol plin de întrebări pertinente despre dragoste și trădare, fata care i-a aprins inima și călcâiele, cu care-și încrucișează mereu mirat pașii, privirile arzătoare, bătăile inimii, lacrimogenul vocilor tremurate de fiorul îndrăgostirii freamătul buzelor pline de dorință și hormonii care tropăie fără avertisment în fiecare (superb sincron!), nepregătiți (împreună!) pentru ce urmează… (excelentă scenă, acoperiți ochi, suflet și urechi, avertizez asupra conținutului romantic greu de adecvat, cu final countdown, zâmbet stupid de Alberto Sordi și priviri alunecând spre locurile rușinoase, pe care atingerea delicată a imaginației fiecăruia le va ține departe de orice pângărire (!), ținându-i incitant de mână și de așteptări dintre cele mai romantice înainte de anotimpul oricărei dezamăgiri și trădări).
Dar și un foarte bun cel mai bun prieten, Alex Popa în rolul Mimi, frate de suflet și de (ne)priceperi în ale muzicilor și ale fetelor (delicios în scena dezvirginării – după o rețetă simplă, care n-are nevoie decât de curcan și de whisky (!) -, dar și în varianta lui mai tânără, în scena spionajului erotic), o fază pe care tatăl lui, acum familist, nu pare să fi reușit să o depășească vreodată…
Dan Pughineanu, un ghid important al spectacolului căruia i-a fost încredințată interacțiunea cu publicul, punctează decisiv în rolul atent construit al tatălui lui Tinuț (hai, Constatine, bagă și tu un Bacovia, să mai plângem și noi un pic cu frunțile pe masă!…), în calitate de consort în casa în care cântă cucurigul doar găina excelentei Ana Udroiu. Actrița reușește o mamă memorabilă, care ridică, din doar câteva fraze, peisajul casnic al relațiilor de cuplu dar și premisele conflictului între generații, înțesat de traume cu originea precisă în educație, parenting și conveniențe sociale ale vremii și completat, în casa și sub atenta ei supraveghere (!), de mama lui Hari, Mihaela Coveșeanu autoritară și manipulatoare într-un cu totul alt registru, ridicând fascinant împreună în scenă un familial defectuos și recognoscibil, îngroșat cât să i se vadă bine toate ce se cer azi corectate.
Toți actorii dezvoltă cu mult umor și lejeritate și alte roluri, dar parcă niciunul nu se compară cu cele ale Mariei Alexievici, sarea și piperul întregului spectacol, maestră a rolurilor mici și inventarierul muzicilor și fazelor ce se cer musai consemnate pentru acest demers teatral, toate foarte importante în economia spectacolului (Did they get you to trade your heroes for ghosts? Hot ashes for trees? Hot air for a cool breeze? Cold comfort for change? Did you exchange a walk-on part in the war for a lead role in a cage?!…), o prezență ludică și zburdalnică ce face deliciul publicului umplând de veselie scena (asta când nu o scaldă în sunetul instrumentelor atent mânuite), legându-i în hohote și aplauze episoadele frumos colorate cu fiecare apariție.
Gata, hai, oleacă de liniște!… Să auzim cu o ureche muzica dinăuntru și cu cealaltă liniștea de afară…
Runnin’ over the same old ground, what have we found?
The same old fears, wish you were here…
Nene, nenică, nenicuță!
Ce muzici, ce faze!…
P. S.
N-am uitat, Maria Alexievici, oprește ventilatorul și dă-te jos de pe scară, să mă auzi tare și răspicat: pentru toate fetele (alea două!) mici și nedespărțite din orice clasă, ale căror nume nu și le mai aduce nimeni aminte: Dana și Ina, love you, girls!
„Muzici și faze” după romanul „Muzici și faze” de Ovidiu Verdeș, dramatizare colectivă de Cristian Ban & echipa de creație
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regia, adaptarea și ilustrația muzicală: Cristian Ban
Scenografia: Irina Chirilă
Asistență regie & dramaturgie la scenă: Amalia Tănase
Lighting design: Cristian Șimon
Aranjament muzical & pregătire muzicală: Maria Alexievici
Producători delegați: Camelia Moroianu & Vasea Blohat
Foto spectacol: Cosmin Kleiner Stoian
DISTRIBUȚIA:
Tinuț: Matei Arvunescu
Hari / Tanana / Tina / Asistenta: Ioana Niculae
Mimi / Cipri / Bunica / Scarlat / Trixi: Alex Popa
Tatăl / Secretaru’ / Bodi / Vânzătorul de înghețată: Dan Pughineanu
Mama / Ina / Luci / Chelaru’ / Panda / Controlor / Constructor / Turista: Ana Udroiu
Dana / Gore / Pîntea / Tanti Bejan: Maria Alexievici
Popeye / Aramă / Mama lui Hari / Prezentatoare Eforie: Mihaela Coveșeanu
Durata: 2h (fără pauză)
recomandare: 14+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment