Totul începe cu „o să am grijă de tine!”.
O culoare mângâind altă culoare în arcul unui curcubeu sau poate de undeva de deasupra lui, de unde se îmblânzește cel mai bine lumina când se îndoaie grijulie peste siluetele îndepărtate, la distanța potrivită de toți și de toate pentru a vedea mai bine când se eliberează de orice urmă de întuneric. Și, de acolo, privește curioasă toate culorile de pe pământ, care se caută și se amestecă fără încetare două câte două, recompuse la nesfârșit din iubire, promisiuni și suferință într-o culoare nouă, spulberată până la urmă în praf de stele pe care o secundă cosmică îl trimite cu prima pală de vânt înapoi pe pământ. Pentru a-și recăpăta culoarea potrivită, poate chiar într-un loc cu verdeață și lumină puțină în care i-a pregătit așternut pentru vise și coșmaruri tocmindu-le eternitatea celor două culori ce și-au făgăduit credință veșnică.
Începutul unui sfârșit sau doar sfârșitul unui nou început de unu pe un petic de iarbă cu doi în luminișul unei amenințătoare păduri narative, care le deschide abrupt cutia Pandorei în urma unui accident. Lăsând anume toate culorile relaționalului să dea năvală și să se amestece la vedere cu amintiri și emoții, maculând toate sensurile lui împreună, revărsând frici, regrete și tot felul de suferințe care-i ciocnesc, îi despart, îi sparg în cioburi și îi adună la loc până când nu mai rămâne din ei decât iubire. Nu se știe sigur dacă se vor salva, dar cu siguranță vor învăța să nu mai fugă!…
„Albastru” e un tărâm de trecere, un portal teatral incandescent dintr-o viguroasă scriere dramatică care topește în lumină toate arderile a doi îndrăgostiți și le aruncă scrumul rămășițelor încă pline de jăratic pe scenă. Să se stingă, să se adulmece și să se ațâțe iar și iar unul pe altul într-o fascinantă poveste de dragoste și ură ridicată de Andreea Vulpe după textul selectat spre montare în urma atelierelor de dramaturgie desfășurate în cadrul ediției 2025 a Festivalului de Teatru Piatra Neamț (în care patru tineri actori-dramaturgi lucrează cu trupa TT pe texte proprii) cu care Ionuț Vișan a reușit să domesticească incredibil poezia dramei, deschizându-i visceralul și amestecându-i ingenios măruntaiele cele mai inocente cu cea mai crudă realitate flesh&blood pentru a o azvârli la loc în poezie. Pe care regizoarea Andreea Vulpe a dus-o încă și mai departe în frust, repulsiv și tragic pe scena Teatrului Tineretului, ajutată de același Ionuț Vișan (care semnează și scenografia) împreună cu care a găsit și cele două fețe perfecte ale aceleiași monede ce le va plăti trecerea teatrală de pe un tărâm pe altul, Cătălina Bălălău și Mircea Postelnicu (cei care îi însuflețesc pe Lelia și Andrei), aruncată în aer și răsucită de nenumărate ori până i se văd perfect cele două culori. Și toată nevoia lor de amestec în albastru.
O odă adusă ambiguității și sferturilor de adevăr, justificare și dreptate cu care operăm fiecare dintre noi, un luminiș ad-hoc căscat în goana noastră pe sub autostrada vieții chiar și după ce linia continuă s-a făcut înapoi punctată și ne-a aruncat cu o frână bruscă într-un subsol al ne- (sau prea-)trăitelor, inundat brusc de revelații. O groapă a ultimelor suspine sau la fel de bine un crâng numai bun pentru lupul ce vrea să iasă definitiv din pădurea narativă (și vizuală) cu susul în jos, un spațiu în care toate sunt sau poate doar au fost odată la locul lor, ori numai mimează mai departe senzația de ponderabil și înnebunirea după palpabil (pe care El îl reclamă la începutul poveștii tragice, din care Ea sare mai târziu și mult mai abrupt) materializând gândul lupului sângeros, îmblânzit pentru pază la căpătâiul neputințelor lor, mușcând flămând din toate ambiguitățile și din conștiința fiecăruia care sare sprințară din visul unuia în coșmarul celuilalt… regăsind la capătul fiecărei așteptări pe cineva cu o promisiune de grijă de tine în brațe… reconstituind la nesfârșit, altfel și altfel, un eveniment tragic sau doar un lung șir de evenimente imprevizibile care se numesc viață… evocând rutinele, adâncind clișeele, anticipând sau reconstruind din amintiri și din teama de greșeală sau de a nu fi făcut ce s-a așteptat de la noi… cadre amestecate din filmul vieții derulat pe repede înainte și înapoi într-o ordine aleatoare despre cum veneam sau ne întorceam… într-un bărbat, o femeie și un lup fără un picior la mijloc…
Un spectacol cristal despre iubire, amăgire și dezamăgiri, despre greșeală, regret și trădare, despre speranțe și vise spulberate, contrase cu toatele în două personaje excepționale multidimensionale care se joacă mereu pe ele sau numai posibilitățile dintre ele, undeva la granița fină între vis și realitate, sărind asumat peste cuantic și gravitație, lăsându-se să alunece necontrolat în spirala timpului și a iubirii în toate universurile care le fac posibile.
Cea mai interesantă propunere este inversarea inițială (contraintuitivă) de registru între cele două personaje (dublată de confuziile intenționate între alb și negru și între masculin și feminin) care anulează orice fel de așteptare (și de decepție) și facilitează falsele piste de înaintare prin povestea altfel doldora de episoade crude, violente sau tragice, chiar dacă în chip diferit, amestecate haotic cronologic de ambele părți (cu atât mai mult la apariția copilului, excelent Paul Darius Păduraru care desface cu luciditate enigma relaționalului încordat privit prin ochii viitoarelor traume ce-i vor însoți personajul până la tragedie). În timp ce Mircea Postelnicu se plasează încă de la început în defensivă, ascunzând abil toate pornirile violente ale lui Andrei în cele mai duioase gesturi de iubire și mirările cele mai inocente dintr-un introspectiv șarmant și aparent lucid după ce a eliberat fiara (!), Cătălina Bălălău pornește în ofensivă spectaculoasă împotriva familiarului și familialului ca un tanc ce se simte amenințat încă înainte de primul foc tras pe câmpul de luptă, convinsă că va rămâne până la capăt singura victimă a acestei înscenări dramatice. Ghiulele ei sunt pline nu doar de frici, traume, reproșard și tot felul de emoții înăbușite, dar și de vina de a nu fi făcut lucrurile cum trebuie și de a fi consimțit la abuzuri fizice și emoționale, complice prin tăceri și acceptări necondiționate sau insuficient chestionate la tot controlul pe care el îl va căpăta în relație și pe care nu se va sfii să-l folosească pentru a o domina și supune într-o dragoste din care nu pare să se fi ales cu mare lucru. Hrănind inutil masculinitatea lui toxică și mult prea buna lui imagine de sine, convins până la capăt că își poate trăi viața așa cum dorește prin minciuni și trădări repetate într-o viață dublă în timp ce lasă numai bine în urma trecerii prin neimportantele vieți ale celorlalți de la care pretinde maximă și necuvenită loialitate.
Cei doi actori aruncă fără încetare mingea de foc de la unul la altul, într-o spectaculoasă tatonare love&hate care le leagă, le sudează, le taie, le reînnoadă și le spulberă conexiunea de la o scenă la alta, frigându-le palmele și arzând precis buricele degetelor cu care a fost scris textul, răsturnând dramatic orice prognostic, analizând meticulos simptomele îndrăgostirii și agenții patogeni care declanșează și întrețin boala trăitului până (sau de) când le pune existența în pericol, accelerând nepermis de mult pulsul vieții (cu care s-au trezit de la începutul spectacolului pe câmpul imaginarului, expulzați din cea mai brutală realitate) ca să reușească să-i supraviețuiască altfel decât printr-o continuă fugă. De sine și de adevăr, prin joc și asumări excelente, schimburi generoase, complementare și convingătoare și un parteneriat solid în convenția care-i mută mereu din vis în realitate și înapoi. Pentru că premisa care li s-a dat pe mână este tragică, iar cei doi reușesc să o împacheteze delicat de la un capăt la altul (evoluând fiecare în registre foarte largi, cu treceri spectaculoase din ludic și comic în cel mai apăsător glacial sau lacrimogen) în frânturi de istorie personală (sau doar realitate proiectată) amestecată (aproape!) aleator într-o mare părere de rău, țesută din două regrete și două speranțe uriașe, somn, oniric și foarte mult visceral.
Două culori ce se aleargă una pe alta cu răbdare, violență, compasiune și reproș, într-o lume în care toate culorile au ceva de făcut sau ceva urgent de rezolvat încă de pe paleta Marelui Pictor, poate și el pe fugă, prea ocupat sau prea grăbit să aștearnă pe pânze și în penelul dramaturgului viața care a fost lângă cea care ar fi putut să fie, tablou după tablou cu răsturnare de situație după o altă răsturnare dramatică dintr-o amușinare frenetică mult mai mare, cărora Andreea Vulpe le găsește, când le e lumea mai dragă, câte un cretin care să le strice culoarea proaspăt amestecată încă de la prima întâlnire pe aceeași pensulă!…
Două culori contopite în trupurile a doi îndrăgostiți, iubind și halucinând fără-ncetare separat și împreună, trăind în universuri mai mult sau mai puțin posibile în timp ce încearcă să recupereze bruma de adevăr care zace în străfundurile fiecăruia, rănindu-se și murind din când în când, renăscându-l fiecare pe celălalt ca din el însuși într-un cântec funerar de leagăn, învățându-se despre ce trebuie lăsat să plece cu atâta rușine câtă le-a mai rămas până să se transforme iar în vânt. Cu timpul o să dispară și asta, se vor stinge până la urmă ultimele licăriri ale Creației din linia din nou întreruptă pe stâlpii vieții care devine iar continuă, încurcând fascinant, pentru o ultimă dată, bucățile de puzzle de El și de Ea, de lumină și de întuneric, de bine și de rău, de aici și de acolo, de verde și de violet, de înainte și de după. Înlocuindu-le pe toate cu în loc de.
Albastru.
Ultimul să stingă lumina.
„Albastru” de Ionuț Vișan
Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Regie, sound&lighting design: Andreea Vulpe
Scenografie: Ionuț Vișan
Mișcare scenică: Carmen Coțofană
DISTRIBUȚIA:
Lelia: Cătălina Bălălău
Andrei: Mircea Postelnicu
Copilul: Paul Darius Păduraru
Vocea copilului: Matei Nițulescu
Durata: 1h 30min
Recomandare: 16+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment