Cârlige cu (mas que) nada lui Radu Afrim în piscina socială cu prieteni de rămas bun a Naționalului craiovean: „Doamna Yamamoto este încă aici”. Cu B de la „Sole mio”, că nimic nu e pentru cine se nimerește!…

Fusă superb, măi Michi Manolache, îi zâsăi și Biancăi, să n-ai grijă, are să fie convinsă curând!…

„Doamna Yamamoto este încă aici”. La voi în Bănie, știu, cu suflu proaspăt, misterios, oriental, țesut cu migală în orfevrăria de giuvaeruri teatrale de aurarul Radu Afrim, care te-a inventat primăvara din cea mai fragilă plămadă lirico-dramatică într-o grădină umană plăpândă, gata tremurat, cu tulpina crestată de singurătate și nepotrivire, stropit la rădăcină cu lacrimi amare (cu care mai crești uneori mari plantele naive de apartament însetate de tristețile dragostei!), aducător de zvon de toamnă și de veștejire!… A celui mai frumos și colorat teatral sentiment imaginat singurătății, prelins printre ele pe obrazul ridat pudrat temeinic oltenește sub ramuri de sakura și soare roșu, împrumutate cu mult de-amănuntul dintr-o cultură veche ca să-l lase să viseze frumos la împărtășire și tovărășie, cătându-și pereche într-o altă singurătate scăpată pe-aici printre ruperi de ritm halucinant alternate, presărate cu banalități universale și truisme autohtone de tot râsu’-plânsu’, pe o scenă proaspăt împrumutată la Casa de Cultură a Studenților… face de un drum la Craiova, zic!…

Doamna Yamamoto, pe numele ei real Raluca Păun. O femeie septagenară zdruncinată de pierderi grele, amenințată de o boală necruțătoare, terifiată de singurătate și posibilitatea izolării, în viața reală o piesă de rezistență a Naționalului craiovean. Rol remarcabil după rol remarcabil de la o stagiune la alta, Raluca Păun își clădește frumos piedestalul memorabilului în interpretare, indiferent unde și de cine este aruncată în scenă (dar mai ales de Radu Afrim!). (Și) aici punctul de reper în jurul căruia gravitează toată lumea în derivă (nu e la prima abatere de gen din universul afrimian oltenesc, s-a întâmplat și în „Casa cu suricate”), ajunsă explicit sau nu mereu în centrul acțiunilor cele mai încărcate de sens, construindu-și din nou drum de neuitat spre secțiunea de aur mai de la marginea spiralei scenei și a scenariului dramatic ce stau să fie rostogolite cu dibăcie spre prim plan, mutată ingenios din patul de altădată al plăcerilor mult prea vinovate cu gust de ciocolată și reflecții despre rostul artei ale Rozicăi (!) pe scaunul din care doamna Yamamoto păzește azi matur și contemplativ, cu reflecții adânci despre rostul iubirii și al relațiilor dintre oameni, ușa unui alt locativ contemporan, păstrată anume întredeschisă ca să adulmece suflul aceleiași lumi dezolante, ajunsă la vârsta la care consumă mai puțină ciocolată și mai multă moarte, condamnată la singurătate și dezintegrare. Nu însă și la uitare.

O lume pestriță, aparent banală, așezată ispititor pentru a patra oară în calea lui Radu Afrim de dramaturga germană  Dea Loher (după „Adam Geist” în 2005 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, „Piaţa Roosevelt”, la Teatrul Național Timișoara în 2009 și „Hoți” în 2014 la TNB), doldora de discuții mărunte, izolări contextuale, însingurări asurzitoare și însoțeli vag atenuante, presărate cu asumare printre vicii și traume, încercări neizbutite de evadare, acte de nepăsare, ură și violență, defrișări periculoase de păduri și de conștiințe deversate în ape cu pestilențialul la rever pentru a ucide ultimele urme de emoție, respirație și viață curată a oamenilor/pește, amenințați mai întâi cu tăcerea apoi cu pieirea de pe fundul ultimului acvariu care i-a mai răbdat pe scenă întru bună observare a umanului înainte de ștergerea lui din istorie!…

Nu, nu oricum, cu zâmbetul mereu pe buze și hohotul de râs bine așezat în sală ca să privească mai bine spre jelania lumii despre care are numai de plâns. Sau de râs, însă cu un râs de fată fără vârstă, ca un soundtrack suav într-o limbă străină (pfuaaai, Raluca Păun!) pentru peștii koi ce se străduiesc să respire deasupra apei în toate culorile socialului, plutind coerent în apele mereu tulburate ale unui creator neastâmpărat printre peștii zvântați ai unei alte fete (sărace, deh!, una care a veselit băieții de la cazarma ieșeană afrimiană a lui Radu Tudoran până a primit UNITER-ul!), aruncați cu toții (cu enumerare cu tot!) în piscina de posibilități uimitoare a lui Radu Afrim, care găsește poezia și pe unde nu e, lăsându-se purtat de amintirile propriilor creații și dorința de continuitate și articulare a crezului său artistic. Tapetată de același Cosmin Florea cu un alt tip de claustrare și închiși în cele din urmă rotund de Flavia Giurgiu într-o enumerație coral-coregrafică de grup, poftiți afară sincron, pe ușa din dos a istoriei rămasă fără cuvinte, păstrată întredeschisă de doamna Yamamoto să mai aducă niscaiva vești noi despre suflul lumii. Poate ultimul.

Să respirăm așadar împreună sub apă preț de trei ceasuri (se scade din timpul ce-l mai avem de trăit în urma celor plecați) în piscina veche de când lumea a emoționalului tot mai bine ticluit de maturitatea artistică, în care un cuplu nou și gay, Nino-Erik (ce bine pentru doamna Yamamoto că a trăit să o vadă și pe asta!), excelent reușit de ingenuul Vlad Udrescu (senzațional, din nou premiabil!) și foarte bine ancoratul Claudiu Mihail (doi actori puternici de emoții diferite care se completează foarte bine, ciocnindu-și fragilitățile și forțele mereu modulate ca să rămână în antipod, impunând diferențele ce se cer îmblânzite în negocierea dramatică și teatrală continuă pentru a defini anotimpurile dragostei și nevoile egoiste de însoțire ale fiecărui individ), te invită să reflectezi serios asupra priorităților și alegerilor de suflet și de viață îndemnându-te la atenta privire spre un celălalt, apăsând nemilos pe rănile de nepăsare, indiferență, abandon  și însingurare care apar chiar și în cel mai minunat construct sentimental/relațional, din care se șterg ușor neprihănirea, adulmecarea, pasiunea și respectul, înghițite încetul cu încetul de tăvălugul lumii care ne-a acaparat tuturor atenția și ne-a mutat alături de noi și mult în afara noastră, ucigând emoțiile adevărate și speranțele de salvare a sufletului fără culoare sau anotimp. Înlocuite mecanic cu promisiuni de mai bine ale unui sfârșit de drum asistat virtual (!), în timp ce umanul real își compromite, cu ultimele răsputeri, utilitatea și funcționalul în noi înșine și în mica preajmă pe care ne-am permis-o chiar cu propria încuviințare. Până se face prea târziu.

Cu toate simțurile ascuțite și nările bine antrenate de-a lungul vremii pentru izuri de specific local, îndelung studiate pe oriunde se mișcă prin țară, Radu Afrim face mereu pasul decisiv spre a împrieteni spectatorii cu temele universale propuse, acum iar de Dea Loher, direct pe limba lor, respectiv mesaje general umane din texte scurte, cvasipilduitoare, cu puține referințe ce le-ar putea plasa într-un anume spațiu geografic, bine delimitat moral sau temporal, și eroi oropsiți de detalii denominative sau caracteriale care să-i particularizeze prea tare și pe care îi face să se simtă în pielea lor și ca la ei acasă oriunde s-ar afla. Cu poveste, costume, gestică și mișcare cu tot (incredibil e că respectă din nou întocmai narativul, doar îi adaugă sinapse și îl ghidează atent spre ce vrea să scoată din fiece piesă a puzzle-ului dramatic din textul german, căutând să-i extragă cele necesare pentru numitorul teatral comun), aici îngrămădite într-o cârciumă oltenească largă și primitoare, o cantină socială cu rol de cămin de nefamiliști ridicată din tot felul de indiferențe și compromisuri poate chiar pe malul vreunui afluent al Jiului ori pe Balta Craioviței.

De unde-i mută lesne, după nevoile dramatice și teatrale ale eroilor și bucăților narative bine asortate, prin spațiul imaginat împreună cu scenograful Cosmin Florea într-o bucătărie, un parc, la poalele vreunui munte, la ștrand, într-un cimitir sau pe puf-ul de client al unui cabinet de terapie. Care încap lejer, cu toatele, în apartamentul inițial al cuplului gay, legat altădată în cea mai pasională relație de dragoste (născută teatral gata apusă dar cu jăratecul încă mocnind), cu spațiul imaginar rezervat într-o margine de coabital, undeva în dreapta scenei între așternuturi care s-au răcit (degeaba mai primesc saltea nouă…) sub lumina ecranelor amenințătoare care i-au depărtat pe Nino și Erik, înstrăinare după înstrăinare, până când nu se mai pot recunoaște. Aici se va și scrijeli dur, cinematografic (!), și concluzivul în graffiti al socialului intolerant, violent și homofob, care îi va pecetlui poate destrămarea deja petrecută înainte de a depăna la vedere amintiri din frumoasa și delicata poveste de iubire ce a legat odată doi oameni atât de diferiți și de compatibili, peste care au dat necruțător năvală convenționalul, munca, obligațiile și neacceptările sociale. Doar invocatul spirit al doamnei Yamamoto mai poate îmblânzi suferința (că doar o pierdere poate mângâia asumat o alta), cine știe, poate încă păzește undeva în stânga scenei ușa întredeschisă a propriului apartament ce dă spre casa scării (de unde pornește sau spre care se scurge deseori acustic larma de grup), găzduit în același locativ decrepit și dezolant care amenință cu implozia suflul lumii poftit înăntru, cu tot cu interioare și exterioare oltenești ce-și adună laolaltă culori din diferite decenii.

Stabilite altminteri precis în geometria spațiului scenic (o piscină veche, insalubră, responsabilă cu delimitările pe verticală și găzduirea vizualului central în momentele cheie, adăpostită generos pe scena străjuită de pereții acoperiți cu faianță murdară, mobilă veche și instalații ruginite) decupate din ecleraj și supravegheate suprarealist printr-un hublou afrimian care ne bucură din când în când privirea dar care ne ține pe toți cu capul sub apă, înotând bezmetic în epoca ce-i convine cel mai mult creatorului (aici oscilând coerent între vremurile contemporane și anii propriei tinereți) pentru a se face mai bine înțeles. În limba japoneză, zâsei (!), că d-aia venirăm până la Craiova!…

Și o face inteligent, pornind motoarele oltenești (forțate la occidentalizare sub kimono și lecții avansate de sushi și foneme orientale (!)), dinspre două capete complementare ale derizoriului propus.

Unul candid și infinit grav, în ciuda umorului debordant în care este îmbrăcat demențial Michi Manolache (excepțional Mircea Mogoșeanu, face de ceva premii de interpretare!), ca să nu i se vadă prea bine costumul rămas demult mic, cracul sfâșiat al pantalonului sau pantofii scâlciați, cu câteva numere mai mari, în care pășește demn printr-un delicios ingenuu de formă superb lipsit de fond, storcând din conținutul savuros al poeziei lui naive de iubire, cu destinatară (încă) necunoscută dar deja numită, maximum de hohote de râs la fiecare scenă în care-și arborează, fără drept de apel, drapelul neprihănirilor cu care descrețește teatral și cel mai chircit suflet.

Celălalt șmecheresc, bășcălios și palavragiu, adus pe scenă prin personajul Tito Serotonina al simpaticului Cătălin-Mihai Miculeasa într-un rol complex și solicitant, o bombă cu ceas sută la sută oltenească, responsabil cu antrenul de coloratură foarte distinctă, trimis parcă la documentare prin birturi și zăvoaie locale, întors de acolo cu lecții bine învățate despre mersul lucrurilor și căile facile de ascensiune socială, dar și cu progenitură ascultătoare și curioasă căreia are să-i predea ștafeta vieții (Grigoraș, bine asumat de Vladimir Politic), impregnat cu toate miasmele necesare unui rol de legătură între oameni și povești (devenite astfel toate oltenești) pitorești, care colorează pertinent mozaicul social al celor mai banali indivizi, bolnavi incurabili de singurătate și însingurare, uneori deloc conștienți de derizoriul în care sunt siliți să plutească, acaparați de preocupările lor becisnice și întrupările lor sclipitoare, prinse mereu între eleganță și kitsch.

Un univers îngust și schimonosit, în care au fost strânse laolaltă cleveteli de mahala, trocuri sociale, cotații bursiere, partide de miuță și cotonogeli demonstrative între purtătorii de slip cu hormoni în frunte (!), printre care își găsesc cărare câțiva cetățeni demni de ținut minte. Precum Güzela a încântătoarei Ramona Drăgulescu, o apariție dollypartonească ce caută să acopere sub peruca blondă și rochița albastră (trase obraznic peste costumul de baie ce lasă la vedere părțile mai ispititoare pe marginea piscinei) istoria tristă a unei fetițe umilită, abuzată și exploatată sexual care a dezvoltat probleme de nutriție și identitate, refulate la vârsta adultă în nevoie de lux, episoade de cleptomanie și frică de zbor (!). Sau Adelita Romaniței Ionescu, cea mai importantă legătură cu plictisul din convențiile sociale (foarte bine exprimată în cuplul din restaurant) dar și cu provocările lor, asortate la marile angoase ale contemporanului fără perdele (!), scăpat în gătit compulsiv și observații sociale de bucătărie transformate în obsesii greu de înlăturat din comportamentul intolerant/paranoid/maniacal al multora dintre indivizii care nu mai pot de grija altora (regizorul nu se sfiește să-i apese toate butoanele monologului până face poc!).

Ce se cer tratați, în mare nevoie de pauze de prăvălire și automărturisire eliberatoare, pe puf-urile vericului-terapeut Iacob al răbdătorului Cătălin Vieru (asta când nu se îneacă zgomotos cu vreun os de pește!), care-i bagă ocrotitor sub meșă ca popa sub patrafir, tocmit (pe caiet!) să scoată toată Bianca din Michi Manolache, dimpreună cu toate bănuielile și coincidențele ce-i joacă întruna cele mai fascinante feste emoțional-muzicale, incitându-i sufletul de poet.

Trimis împreună cu grupul de rezistență la lecții de contemporaneitate, conga și cha-cha-cha (atent supravegheate de Flavia Giurgiu, bravas!) la mai tinerii lor colegi de epocă și de scenă Răzvan Zamfir, Darius Feraru, Rami Sebastian Abo Uyounsoud și Alexia Petec cu care se scriu pertinent, vizual și coregrafic, exploziile de bucurie a tuturor simțurilor ce țin spectacolul viu și antrenant preț de trei ore și alături de care oamenii dejatrecutului (ce se pregătesc să rămână și ei pe aici!…) zugrăvesc o lume posibilă, colorată și pestriță a schimbului de mood și de generație, punând între parantezele teatrului vechiul ce se încăpățânează să rămână în miezul lucrurilor și noul ce se prea grăbește să-l înlocuiască. Până își descoperă cu toții miezul bunului simț, invocat și moderat de doamna Yamomoto și lăsat moștenire, înainte să dispară în „nicio trăire”, tinerei Milena (foarte convingătoare Roxana Mutu, în timpul deloc liber cântăreață voluntară de potpourriuri aproape auraurziceaniste (!), în timpul și mai liber stilistă de unghii și gene false (!), cunoscută în scenă sub numele Stela Temistocle), încă o victimă a mixului de ignoranțe familiale și sociale, lăsată mereu de adulți cu întrebările nerăspunse, nevoită să afle pe calea cea mai dureroasă cum e cu viața și, mai ales, cu moartea.

Alături de frământările cuplului de bătrâne pescărițe văzduhiste (căutătoare de Dumnezeu, hrană pentru rațe și răspunsuri fundamentale despre singurătate, căruia îi dau episodic viață delicios-naiva Geni Macsim, atunci când iese de sub șorțul vigilentei și intransigentei doamne Aneta!, și mai neîncrezătoarea ei parteneră de pescuit, Gabriela Baciu, responsabilă cu pesimismele și împământenirea dar deschisă totuși la revelații), cu care Radu Afrim întregește cu mult umor peisajul celor ce stau să dispară trăgând parcă lumea după ei și lăsându-ne în planeta goală, doamna Yamamoto plutește mereu deasupra tuturor.

Întrupată vremelnic sub kimono de excepționala Raluca Păun, care strălucește, ca un soare mare și roșu demn de numele, sarcina și suferințele pe care le-a primit, fermecător integrate cu rostire, mișcare și multă eleganță în fiecare celulă, de-acum incandescentă, cu care împrăștie generoasă prin întreaga ei ființă, ca un bun profesor de empatie (încă!) în viață, lumină bună și vindecătoare ce va să dăinuie și când nu va mai fi.

Provocând la primenire și renaștere socială, invitând la cumpătare, răbdare, dragoste și armonie între oameni, corectând în graffito neînțelegerile cele mai mari întru veșnica ei pomenire printr-un nou afrimian captivant, misterios, zgomotos, senzual, incisiv și candid, în jurul căruia s-au strâns iar energii diferite aduse fermecător împreună, plin de surprize ce se cer gustate și descoperite cum le șade mai bine unor prieteni de rămas bun. Pentru că totul rămâne atât timp cât ne aducem aminte.

Scuze, mai trec pentru vizionare, știu că nu e de vânzare, ușa rămâne întredeschisă!…

„Doamna Yamamoto este încă aici” de Dea Loher Traducerea: Victor Scoradeț

Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova

Sala Casa de Cultură a Studenților

Regia artistică: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Coregrafia: Flavia Giurgiu

Univers sonor: Radu Afrim

Asistența de regie: Mircea Mogoșeanu

Machiaj și perucherie: Minela Popa

Foto credit spectacol: Albert Dobrin

Producător delegat: Marius Pîrlea

Secretar literar: Haricleea Nicolau

Regizor tehnic: Sorin Gruia

Sufleor: Ramona Popa

Sunet: Dan Feneșan, Emy Guran

Lumini: Ștefăniță Rezeanu și Marian Tudorache


DISTRIBUȚIA:

Nino: Vlad Udrescu

Erik: Claudiu Mihail

Doamna Yamamoto: Raluca Păun

Adelita: Romanița Ionescu

Güzi: Ramona Drăgulescu

Tito Serotonina: Cătălin-Mihai Miculeasa

Michi Manolache/Omul-animal: Mircea Mogoșeanu

Iacob: Cătălin Vieru

Pescăriță: Gabriela Baciu

Doamna Aneta / Pescăriță: Geni Macsim

Stela Temistocle / Milena: Roxana Mutu

Polițistul: Sorin Gruia

Instructor de dans / gheișă / băiat de la piscină și alte personaje: Răzvan Zamfir

Unchiul Luca / băiat de la piscină / băiat de la clubul de dans și alte personaje: Darius Feraru

Băiat la piscină / băiat la clubul de dans și alte personaje: Rami Sebastian Abo Uyounsoud

Fata din piscină / gheișă / fata de la clubul de dans și alte personaje: Alexia Petec

Grigoraș: Vladimir Politic


Data premierei: 9 octombrie 2026

Durată: 3 ore și 10 minute, cu pauză


*Spectacol cu scene de nuditate cu conotații sexuale, recomandat persoanelor peste 16 ani.

Leave a Reply