Un zbor rătăcit prin Înalturi sau doar un pescăruș născut cu aripa frântă.
Undeva în culise, într-o sală de repetiții pentru viață sau pe o scenă alăturată, de unde și-a început prăbușirea în Creație fără să se gândească la formă. Numai pentru că sufletul lui avea nevoie de îndoială și de renaștere.
Un spectacol tulburător, frisonant și convulsiv, lung și greu cât o zi de post și două de rugăciune. Pentru om și pentru umanitate, dar și pentru actor și arta lui dogoritoare, care-l mistuie uneori până nu mai rămâne nimic din el. Dar numai pe cel mai puternic și mai slab de Înger deopotrivă, care, mângâiat de aripa lui îngăduitoare, știe să ardă odată cu scândura scenei și cu personajul său, pentru a se ridica mai apoi și mai puternic într-o altă întrupare nimicitoare din cenușa lor. Sau măcar curios să scormonească iar și iar prin scrumul cald al ultimei reprezentații după tăciunele uitat nestins, din care vreun creator mai curajos îi poate aprinde oricând flacăra pentru un nou zbor. Despre a cărui anatomie, de multe ori plină de compromisuri și suferință, spectatorul nu știe mai nimic.
„Oameni, locuri și lucruri” tulburătoare la Teatrul Mic. Unde Radu Apostol a avut nebunia de a pune în scenă un spectacol răvășitor și zgomotos (cu toate sirenele pornite preț de mai bine de trei ceasuri!) despre consum și adicții (de substanțe interzise, tutun, alcool și foarte multe emoții) și consecințele devastatoare asupra individului și societății. Nu e doar o simplă vizitare a temei, ci și o invitație riscantă la a petrece timp de maximă intensitate cu vulnerabilitățile unor oameni fragili, înstrăinați de ei înșiși și de societate, cu fricile ascunse după derma lor de oameni normali, cu fantomele care le bântuie mintea și le sucesc sufletele, cu spaimele ce ies adesea la suprafață și produc tot zgomotul înfiorător pe care ciocnirea (mai ales a disonanțelor proprii, dar și împreună cu disonanțele altor alienați) de realitate îl presupune și care se integrează mai departe în înfricoșătoarea larmă a lumii… Din care tot ei, cei mai vulnerabili dintre noi, trebuie să se retragă adesea în întuneric, departe de ochii curioșilor, alături de alții asemeneea lor, din nevoia de a recunoaște, a se cunoaște și a simți că aparțin și ei acestei lumi.
Un spectacol construit în jurul eroinei principale și ca un omagiu adus slujitorilor scenei, care te primesc fără menajamente direct în bucătăria lor intimă (sub pretext dramatic cehovian, interesantă opțiunea de a face din scena din „Pescărușul” care deschide piesa lui Macmillan un act artistic extern, cu scurtă mărturisire de credință, care ne este accesibil doar acustic și ne invadează distorsionant cu tot cu indicații regizorale de undeva din afara noastră, în timp ce spațiul gol este umplut până la refuz de lumina alarmelor (!)), de unde trebuie neapărat să fie îndepărtată de sub chiuvetă orice urmă de ispită care le poate pune în primejdie viața. Pe a lor, dar și pe a personajelor cărora ei le vor da, deloc autoironic, viață.
Nina, Emma, Denise, Ana…
Ana Bianca Popescu, zic. Ultima (dar nu cea din urmă!) dintr-o înșiruire de prenume de personaje sau numai de actrițe posibile, deloc la întâmplare, cu o interpretare de zile mari, pe care chiar și Denise Gough ar putea fi invidioasă (Denise Gough a scris deja istorie pe teritoriul britanic, premiată pentru interpretare cu prestigiosul premiu Olivier ce a adus faimă rolului Emmei din piesa „Oameni, locuri și lucruri” a dramaturgului Duncan Macmillan, cu premiera mondială în 2015 la National Theatre în Londra într-o splendidă înscenare semnată de Jeremy Herrin).
Ana Bianca Popescu, trântită (într-o manieră mult mai balcanică) de toți pereții minții, sufletului și teatrului și apoi la pământ de povara ambițiilor și limitelor unui personaj complex, o actriță intoxicată de prea multa realitate din viața proprie și din viețile pe care le vizitează zi de zi pe scenă, crescută mare cu traume din copilărie sub autoritatea unui părinte vigilent, bântuită de vină, competiții halucinante și frici copleșitoare, scăpată în vicii și dependențe, tentată și nevoită să evadeze din gânduri istovitoare despre plictis și banalitate în rotocoale de fum și vapori de substanțe halucinante ce-i împrumută multiple identități dramatice sau ficționale. Cu care își hrănește mai departe traumele sau născocește unele noi doar spre a ameliora vremelnic haosul din jur ca adevărul să-i devină cât de cât suportabil. O actriță de forță care reușește un portret uman și artistic electrizant până la (auto)electrocutare al Emmei, un om la rândul lui nevoit să-și adapteze mecanismele de supraviețuire la viteza și forța distrugătoare a malaxorului lumii contemporane căreia îi face cu greu față și de care ar putea să se lase oricând strivită, dar care alege să lupte cu încăpățânare mai departe. De sub textilele bej, de corp, care așteaptă cuminte, ca o dermă lăsată expusă la posibilitatea oricărei identități, costumul noului ei personaj, Ana Bianca Popescu își începe rostogolirea prin scenă (din poziția prăbușit!) căutând mereu verticala sau orice posibilitate de ridicare spre fereastra agățată mult prea sus în spațiul ăsta mult prea întunecat pentru orice îndrăzneală de evadare sau măcar de încărcare la o sursă de lumină (alta decât cele ale alarmelor ori stroboscopicelor care scrutează disturbant întunericul unui spațiu al consumului (!), din care va face mai apoi și inventarul tuturor ispitelor cărora nu le-a făcut față și pe care le poartă cu ea, lăsând în urmă doar recipiente și dovezi incriminatoare ce se cer musai distruse). Dar își pune din nou în mișcare toate resorturile (și, slavă Domnului, are! – expresie, voce, rostire, mișcare, toate fără încetare în slujba celor trei ore de spectacol în care nu (cred că) părăsește scena) măcar pentru o umaniza sau a ne-o face digeracceptabilă pe Emma, înainte să o judecăm pentru slăbiciunile pe care tocmai ni le-a pus pe tavă și care o pot oricând ucide. Cuminte, ca pe orice Nina sau Hedda (scuze, mi-a scăpat!), ori zgomotos, ca pe Emma sau Sarah!…
Radu Apostol nu doar că nu se îngrijește să-i întocmească vreo scuză acestui personaj (deși îi semnează, întru echilibru, un cec în alb pe care își așează ștrengărește amprenta cuplul Radu / Ava Sofia Zetu, însărcinați cu ruperile de ritm și apelul la inocență, însă cu arătătorul îndreptat mereu spre o mare amenințare (!) ce se abate adeseori asupra sufletelor la vârsta neprihănirii) în plin proces de autodistrugere, dar îi pune la dispoziție în chip ingenios personajele cu care interacționează, la fel de fragile și vulnerabile. În care își găsesc unele expresii de neuitat actorii din excelenta trupă a Teatrului Mic, internată cu mic cu mare pentru recuperare din dependența de teatru, de viață, de iubire și de frumos, vindecată pas cu pas de realitatea înfiorătoare în câteva ședințe de teatroterapie brutală, cu destăinuiri dureroase și chirurgie la vedere pentru cele mai adânci răni ale sufletelor noastre, mereu infectate și încă nevindecate de familialul putred și socialul pestilențial care le întreține de decenii septicemia, ascunse uneori grijuliu după cele mai curate bandaje țesute din abuzuri și dependențe. Ei dau viață unor eroi mereu reali și mereu ficționali, parcă țesuți din cele mai urâte coșmaruri, chiar un fel de alter ego-uri halucinante ale eroinei principale în perpetuă stare de sevraj, condamnate la aceleași doze de întuneric, pe care doar foarte micile apeluri la realitate (marcate prin prezența asistentelor care învață despre dependențe la fața locului) le agață de posibil și probabil.
Este vorba în primul rând de personajele din preajma Emmei pe care le păstorește cu o mână de fier în mănușă de catifea terapeuta Mihaelei Rădescu, o actriță versatilă, de cursă lungă (excelentă autoare de tirade!) care dă convingător glas figurii blând/autoritară a doctoriței (în fine, terapeutei și, în general, oricărei figuri materne cu care se aseamănă până la identificare (!)), un anchetator medical minuțios și un retor meticulos, însărcinată cu întocmirea vocabularului de dependențe, cauze, efecte și soluții de înlăturare a lor, cu întocmirea autoritară a dosarului clinic al pacientei (dependentă din cauza postmodernismului!), dar mai ales cu anamneza umanului cu care s-a prezentat fiecare și pe care-l va mângâia blând mai târziu, scăpată dinadins mereu în sarcasme (suficient de) usturătoare ca să-i poată ține pe toți în frâu.
Mai ales pe angajații clinicii, între care se distinge încă de la început Foster al excelentului Viorel Cojanu, funcționarul discret, răbdător, îngăduitor, disciplinat și consecvent, însărcinat cu politicile de confidențialitate (!) și confidențe (credibil cuplu în scenă cu Ana Bianca Popescu, își potențează fascinant unul altuia energiile din care personajele lor interacționează într-un registru inocent/candid cu care întrerup și alternează delicios registrul grav predominant, dezvoltat inteligent de actriță alături de Mihaela Rădescu, neputincioase amândouă în fața substantivelor, prinse într-un parteneriat memorabil din care își extrage fiecare esența personajelor ce se cer îmblânzite împreună cu oamenii, locurile și lucrurile ce le-au adus fatidic împreună), un Foster infinit candid care trebuie neapărat să îndulcească realitatea asta amară și pe care Radu Apostol l-a imaginat casant și delicat și l-a învelit atent în bâlbe, poticneli și efuziuni emoționale, dar l-a înarmat întru echilibru cu câteva răbufniri de forță cu care crapă brusc pielea fragilului său personaj, asigurând cel mai incandescent uman din scenă în prima parte a spectacolului.
Alături de Paulie al ingenuului Rareș Florin Stoica, un Treplev deloc întâmplător martor al prăbușirii care a trimis-o pe Nina din sala de repetiții direct în culisele clinicii de deintoxicare (!), omul/umbră (căruia îi joacă minunat plutirea prin scenă) care a privit în ochii lui Dumnezeu și se hrănește cu iubire ideală, doliu, substanțe clandestine și iluzia începuturilor perpetue care-i condamnă pe toți la schimbare (!)).
Poate tocmai pentru a păstra vie și lumina condamnatului Foster până la sfârșitul spectacolului, al cărui rol de pază e acaparat abrupt și convingător de Mark (un fermecător Cezar Grumăzescu care explorează polul emoțional opus), masculinul vibrant și puternic care jonglează priceput cu slăbiciunile și bipolaritatea Emmei în timp ce se zbate la rându-i între falsă grandomanie și lipsă de stimă de sine. El funcționează ca o voce trează a conștiinței tuturor, erijat într-un vigilent responsabil cu sinuciderile ratate care ține morțiș la exactitatea citatelor și biografiilor dramatice (ratare să fie, dar s-o știm și noi!), actor și personaj invitat să performeze în ambele tabere, fost pacient primit, așa cum a visat, în rândurile funcționarilor clinicii, ca o dovadă de bună treabă de reabilitare (și de recuperare a umanului rătăcit) a celor ce-și dau silința în spațiul ăsta claustrant în contrapartidă pentru pierderile inevitabile, mutate și multiplicate foarte atent în celelalte personaje din această microcomunitate fragilă ce se cere salvată in corpore.
Un grup de terapie aflat în proces de recuperare medicală și reabilitare socială împreună cu Emma, alături de care exersează conversații imaginare și reconstituie replici nerostite (din biografii aproape trăite, potrivit unor amintiri distorsionate – de consum – despre viața și emoțiile dinainte de internare) în intense jocuri de rol în care fiecare își aduce istoria propriei adicții (Meredith a Lilianei Pană e dependentă de heroină, Laura Anei Dumitrașcu e alcoolică, Shaun al lui Andrei Brădean e un bogătan dependent de cifre și de cocaină, Jodi a Irinei Rădulescu e o altă față a alcoolismului – cel dublat de violență domestică), fiecare dintre ei bine amprentați de propriile traume și relații deficitare cu cei dragi care se cer vindecate.
Aduși în cele din urmă de T (Adrian Gîrcu, un actor neprofesionist hipoacuzic cu care Radu Apostol a colaborat într-un alt proiect teatral, „Pe limba ta”, dezvoltat după un scenariu al Mihaelei Michailov la Centrul de Teatru Educațional Replika și interpretat de Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu alături de elevi ai Liceului Special pentru Deficienți de Auz „Sfânta Maria”) la un emoționant numitor comun printr-un portret zguduitor al predispozițiilor conduse sub aceeași umbrelă (legând neșansă după neșansă) spre consumul de substanțe interzise. Punându-ne împreună în față o oglindă în care se pictează încet și sigur, într-o ședință de terapie intensă (regizorul a avut mare grijă să decupeze personajele secundare din acest grup de susținere, adunându-le laolaltă replicile din textul inițial și oferindu-le posibilitatea câte unui monolog mai consistent nu doar pentru a-și face simțită prezența, ci și pentru a completa pertinent peisajul clinic, profesional și uman) tabloul (ritmat!) alienant al dependențelor de toate felurile, prezentate într-un intensiv episod de clubbing sincron.
Personaje pe care Radu Apostol le-a smuls (cu tot cu cicatricile textului sângerând al lui Duncan Macmillan) dintr-un colț de umbră al socialului care le-a împins spre margine doar spre a le azvârli înapoi în haosul lumii – și al profesiei! – fără prea multe scuturi de protecție, pentru că pariul pe care l-a pus, în complicitate cu scenografa Gabi Albu și compozitorul Sebastian Androne-Nakanishi, este austeritatea. Ca ultimă formă de dezbrăcare până la uman (și cea mai pură formă a actului de interpretare). Zgomotoasă, disonantă, întunecată, perturbantă, repulsivă. Căreia i s-a rezervat doar falsa posibilitate de recuperare în a doua parte a spectacolului, o recidivă suprapusă (și chiar mai gălăgioasă) a unor noi alunecări sociale ale acestor suflete pierdute și reinstituționalizate în căutare de leac, de Dumnezeu (Amin!, stai liniștit Paulie, am apăsat pe Send!) și de familial corespunzător, ce aleargă amețitor înapoi către sursa traumelor de autoreprezentare. Pierdută încă printre ambiții, comparații și reproșuri familiale dintre cele mai dure în muzeul copilăriei și mereu căutată într-o carte de identitate împrumutată și domesticită (până la contopire!…), gata de mărturisit și remărturisit (mai ales pe vocea superbă a Anei Bianca Popescu), mistificare după mistificare, până la epuizarea tuturor posibilităților.
Cu lipsa de firesc aruncată în clinica de recuperare și butonul disturbed ținut dinadins apăsat peste imposibilitatea (sau nesațul!) de a pune punct (are ceva finaluri spectacolul…) traumelor familiale, pentru ca acordurile cele mai dulci ale cutiuței muzicale ce învârte fără încetare gândurile neprihănite ale unei fetițe alergând prin copilărie să fie salvate. Înainte să fie prea târziu. Înainte să învețe să repare lucruri fără să aștepte ceva înapoi.
Într-o rugăciune ca un strigăt în tăcere ce încă își mai caută buzele potrivite.
„Oameni, locuri și lucruri” de Duncan Macmillan Traducerea și adaptarea: Radu Apostol, Tania Drăghici
Teatrul Mic, Sala Atelier (Str. Constantin Mille 16)
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Gabi Albu
Mișcarea scenică: Florin Fieroiu
Muzica originală: Sebastian Androne-Nakanishi
Asistentă de regie: Tania Drăghici
Lighting design: Ștefan Dumitra
Asistentă lighting design: Ilinca Gavriliță
Video design: Milena Muranyi
Producător delegat: Arti Trandafir
Fotografii din spectacol: Alex Ștefan
DISTRIBUȚIE:
Emma: Ana Bianca Popescu
Doctora / Terapeuta / Mama: Mihaela Rădescu
Mark / Regizor tehnic / Clubber: Cezar Grumăzescu
Foster / Clubber: Viorel Cojanu
Treplev / Paulie: Rareș Florin Stoica
Tatăl: Radu Zetu
Meredith: Liliana Pană
Shaun / Stanley / Clubber: Andrei Brădean
Jodi / Asistentă 1 / Ambulanțier: Irina Rădulescu
Laura / Asistenta 2 / Stella / Clubber: Ana Dumitrașcu
T / Ambulanțier: Adrian Gîrcu
Fetița: Ava Sofia Zetu
Durata: 3h + 10min pauză
* În timpul spectacolului se folosesc lumini stroboscopice, care pot afecta persoanele cu epilepsie sau sensibilitate la acest tip de lumină.
* * Spectacol accesibilizat pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, la cerere.
Leave a Reply