De 120 de ani în opinci sau fotografii în flăcări cu Micul Paris: „Răscoala” teatrală. Cum ciocnește Reactor-ul clujean cele două Românii. În cea mai originală răfuială între danteluri și nojițe de la Rebreanu încoace.

România care ar fi putut să fie și România care (încă) este. Chiar și teatral.

Un bulevard larg străjuit de candelabre aprinse la ceas de seară (și de istorie regală), sporind de zor lumina strălucitoare cu care are să-și înnobileze creștetul cuburilor de granit asortate la geometria perfectă a caldarâmului Capitalei înfloritoare. Tresărind ștrengărește sub cochete zâmbete de șansonetă și mângâieri café-concert ce tocmai îi potrivesc cadența primelor cauciucuri de automobil din istorie cu trapul semeț al copitelor celor mai frumoase cabaline ce învârt mai departe cu demnitate roți de trăsură și de reverie, revărsând la răscrucile Belle Époque-ului poale dantelate, proaspăt repatriate din larma pariziană, ce vor ridica de pe creștete pălării elegante, coborându-le pentru o clipă în reverență la porțile sălilor de baluri, teatru și concerte, deschise vraiște pentru frumusețe, petrecere și cleveteală aleasă cum au văzut prin cele Occidenturi.

Ori numai o uliță înglodată în întunericul vremilor mohorâte ale cătunelor românești printre bordeie cu ulucele prăbușite de-a lungul anilor de sărăcie, înaintând umilă prin tunelul timpului dinspre celălalt capăt al istoriei în căutare disperată de luminiță civilizatoare salvatoare, obosită de galopul cailor scăpați uneori din hățuri la fel de flămânzi precum exploatatorii lor credincioși din aceeași neputință, rămași împreună lângă grajduri sub răpciugă și friguri, cu tusea și sughițurile înăbușite între cârpe rupte și paie umede și buza tremurând după un braț de fân și un codru de pâine uscată scăpate din greșeală de la ospățul boierilor. O cale îndelung bătătorită de talpa desculță a țăranului fără stare, pe care automobilul mirat de mai sus a scăpat bezmetic într-un moment de rătăcire, lăsând aproape amuzat în urmă din goana lui o grămăjoară de pene însângerate în locul cocoșului…

Of, fir-ar al dracului!!!

Două drumuri, aceeași Românie, babă Ioană!… Siluită și abandonată, cu gânduri de emancipare cu tot, direct în șanțurile istoriei, să-și sape singură tranșeul pentru răzmerițe mai mari sau mai mici ca și pentru marele război ce va să vină peste lume și peste toată sărăcia întinderilor goale ce-i țin drumurile astea mereu paralele, încăpățânate încă să nu-și găsească prea curând răspânte. Între ele mult prea puține poduri, și ele tot mai șubrezite de gânduri de neîntoarcere la matcă ale primelor generații încălțate care uită de unde le-au plecat pașii cu care înaintează mândri prin progres și modernitate.

O atmosferă care te invită să descrii până la redundanțe un corp scenic pluridimensional ce sună cumva a mare producție teatrală, în fapt un univers mai degrabă de stare și de fantezie, o lume bipolară de toată frumusețea ridicată uluitor din adevăr istoric și mistificări conjucturale, cu lux de amănunte și respect literar din aproape nimic. Afară de mult talent, iscusință, ingeniozitate și creativitate cât cuprinde, puse fascinant laolaltă în slujba scenei și ritmurilor cele mai captivante într-o adaptare absolut seducătoare a celui de-al doilea mare roman al țăranului român, „Răscoala” (după „Ion” al aceluiași Liviu Rebreanu), aici decupat perfect din realitate și din literatură, organizat în chip manifest și aruncat înapoi în gloată spre a performa la superlativ ca personaj colectiv. Repulsiv și ademenitor deopotrivă, amenințat și manipulabil, inert uneori până la dezintegrare, capabil să îndure până la prăbușire, recognoscibil mai degrabă într-un fel de a fi (un românesc bine antrenat în care s-a topit demult rurarul și problema țărănească, deja integrată, reinterpretată și scoasă în chip nou la suprafață în aceste vremuri pe diverse teme), într-un comportament mioritic de acceptare a fatidicului și chiar a răului dovedit (bine documentat extra și intra-literar, punctat la final în referințele concluzive la legionarism, Eliade, Sebastian) până la limita paroxistică a suportabilului (social, juridic, politic, iată, chiar artistic!) care încă mai dăinuie pe meleagurile noastre.

Pus magistral în valoare într-un fel nou-nouț de operă vivo-funestă pentru român și orchestră (cu tot cu naționalități conlocuitoare, excelent melanj de accente și posibilități deschise geografic spre a cuprinde toate teritoriile României de azi!), ce revoluționează imaginarul autohton dimpreună cu formele dramatice, teatrale și muzicale cunoscute, înlocuite ingenios de un schimb de energii acustico-cinetico-plastice absolut spectaculoase, adunate sub cupola musical-ului într-un gangsta’s paradise izbit fatidic de un cor tragic antic pentru care românul pare să-și fi pregătit dintotdeauna cel mai important tezaur folcloric, pus în mișcare în creștere organică prin coregrafia lui Sergiu Diță. Perpetuând un flux anti-intuitiv de autoapărare care pare să nu fi dat niciodată rezultate dar pe care încă ne străduim să îl întreținem, excelent frazat muzical,  o autosuficiență de care suntem capabili de secole observându-ne neputințele și făcând în același timp mișto de ele, alimentându-ne fără încetare sarcasmele laolaltă cu obiectul batjocorit într-un perpetuum mobile în care dinamităm la nesfârșit mituri și credințe, din ale căror resturi construim chiar altele noi, spre a ne hrăni cu nesaț retorica sporovăielilor viitoare cu echipa adversă. Prinși pentru totdeauna într-una din cele două tabere de nereconciliat, deși suntem perfect capabili să ne punem în opincile celuilalt.

O dovedește fără încetare jocul la vedere al actorilor care intră și ies din personaje rimate ori mișcate frenetic în versuri albe, performând senzațional și credibil cu fitilul mereu aprins în ambele formații, în rest spectatori la jocul colegilor lor, parte în aceeași complicitate periculoasă a tăcerilor juxtapuse (din frică, silă, necunoaștere, lene, aroganță, furie, etc.) cu mulțimile și reprezentanții lor ce se extind în afara cadrului propus.

Novativul are la bază întâlnirea dintre inovațiile specifice fiecăruia dintre organele care asigură anatomia artistică a spectacolului (muzical, vizual, dramatic, coregrafic) respectând textul și comentându-l la vedere la fiecare pas și prin fiecare personaj, smuls episodic din corpul colectiv, dezmembrat și articulat înapoi la timp pentru buna funcționare a sistemelor lui vitale. Actorii trec cu ușurință din românesc rudimentar în cel mai sofisticat occidental, punând la muncă toate aceste organe, abordând tema sărăciei așa cum se vede ea de sub pătura găurită a celor mulți, prinși între granițele celor două Românii încă încăierate din motive nedefinite până la capăt, pierdute în abractizări și semantică istorică, speriate să piardă și puținele privilegii pe care le-au dobândit fiecare cu sudoare (!).

Rezultatul imediat e o alternanță fascinantă de aglomerări și rarefieri necesare ce respectă dihotomia propusă, concretizată în scene ce par să schimbe la nesfârșit densitatea actorilor pe metrul pătrat de scândură jucată, dar și pe cea de replică citită ori construită din elanuri și prudențe repede alternate (frânele sunt conținute în fiecare accelerare!) și repetate obsesiv în căutare de teme secundare care să țopăie strident prin narativul dramatic, fixând laitmotivul (problema țărănească) în drumul spre scopul promis: pământul.

Un cadastral anunțat încă din afiș balaurului cu treisprezece capete (cei 13 actori care-l reprezintă pe român în scenă, în chip de țăran, moșier, arendaș, învățător, avocat, cârmuitor, legiuitor, etc., toate flămânde de același identitar, născut și înțărcat prea devreme de aceleași două Românii-mame, ambele vitrege, cu poalele murdare de noroi, aere de cucoană emancipată și apucături iconoclaste), un portret seismo-topografic al românului/țărână (pe afiș actorul Radu Dogaru, autorul și protagonistul celebrei doine care rupe în două spectacolul cu drama personală și națională, cu chipul brăzdat de linii de demarcație după care poate fi oricând decupat din propria identitate spre a fi mutat într-o tabără sau alta, ori chiar șters la nevoie din propria istorie, lăsată în voia deciziilor de parcelare a altora (!)) ce încă își mai apără geografia și fizionomia nouă de erupția tensiunilor propriului subteran înainte să-și pună serios problema vreunei intervenții din exterior.

Coborât din afiș direct în scenografia minimalistă care-și exploatează inteligent puținele resurse de recuzită, respectând o geometrie clară, modulară, care se joacă infinit cu linia simplă, dublă, frântă ori curbă, continuă sau întreruptă, lăsând loc pământului să se așeze loturi-loturi în fața noastră cu fiecare reavăn revendicat întru  eternitate. Mihai Păcurar trage frumos de ramele ce prind tablourile teatrale în formă nouă (care primesc și întrebuințări diverse, în moduri dintre cele mai surprinzătoare).

Cred că în asta rezidă forța acestui spectacol magistral: el preschimbă deștept iconicul răscoalei țărănești din 1907, fixat în lașitate și fatidic în mentalul colectiv al ultimelor decenii de privirea hăituită și terifiată a țăranului român ce țâșnește spre noi dintre stârvuri după răscoala înăbușită de armată, cu pumnii încleștați, gata să ne sară direct la beregată din pictura realistă a lui Octav Băncilă (care a însoțit adeseori romanul lui Rebreanu în edițiile tipărite, referirile la eveniment și prezentările de fapte, romanțate ori augmentate spre a le mistfica sensul sau a le modifica însemnătatea istorică, consemnate de manualele de istorie și literatură) convins că numai așa poate să schimbe destinul semenilor săi, dizolvat de-acum parcă pentru totdeauna de reactor-ul clujean într-un chip complet nou, un post-remodernism demn de vârât în toate cărțile de învățătură, scuturat de privirea îngrozită a revoltei pur animalice, înlocuită de o privire inteligentă, asumată cinematografic, reprobatoare și aproape înlăcrimată care invită la dialog și începe să pună în sfârșit întrebările potrivite.

Chipul unui român cu promisiuni serioase de viitor iconologic și, mai ales, al unui om al prezentului continuu (plecat din trecutul recent și aruncat într-un mai încolo deschis către posibil în multiconturul în mișcare), văduvit dinadins de însemnele unei clase sociale sau urmele vreunui naționalism ieftin ori patetic, un om îngândurat cu o privire (Doamne, ce privire!) circumspectă și totuși curioasă, prin care ești invitat să cotrobăi la rându-ți cu cea mai mare atenție tablourile ce ți se vor deschide teatral în față. Oglinzi puse dinaintea fiecăruia dintre noi în rama de pe fundalul scenelor, și ea de formă atipică, dintr-o altă topografie, acum emoțională, ce-și va deschide (și închide abrupt!) granițele în chip diferit în cele două părți ale spectacolului pentru a ne forța să zăbovim mai temeinic – și, categoric, comparativ – lângă plaga păstrată deschisă ce supurează încă la vedere de mai bine de un secol, pentru a completa corect albumul de fotografii al epocii.

Care se și ne întreabă serios și cutremurător, înainte de a fi distrus: cine am fi putut să fim?!…

Parcă anume pentru a-l forța pe român să-și pregătească apa de var și puținele culori puse la dispoziție (ingenuitate și la capitolul costume, unde predonimă casual-ul – de lucru – prezentat cromatic în multe nuanțe de bej și maro care fixează albul, griul și negrul, punctual accesorizate cu elemente populare românești și diverse mici artificii funcționale, pretabile la imprimare ingenioasă în funcție de ecleraj și proiecții ce se ajută de volumetria și dispunerea în scenă a textilelor) pentru a-și aduna cele mai hrănitoare elemente de identitate din diverse fotografii vechi, din ale căror tonuri sepia se va ridica negreșit (poate chiar pe același zid jilav pe care au fost prinse sub lacrimile încă neșterse dintr-o istorie speriată și neclară, ce i-au îndoit între timp colțurile modificându-I patrulateritatea), absolut tulburător.

Un nou autoportret-frescă, actualizat și vivant, ce ne va bântui din oglinda spartă multă vreme de acum încolo.

Sfredelindu-ne și timpanul sufletului cu cea mai frumoasă tânguire muzicală ce-i va înveșnici cu siguranță nașterea și renașterile succesive (mari șanse ca muzica originală propusă de Boros Csaba pentru primul act și Danaga pentru actul al doilea să devină (și) o operă muzicală de sine stătătoare!, mizez pe potențialul aritmiilor consonante absolut antrenante; e imposibil să pleci din sala de spectacol fără să fredonezi măcar una dintre bucățile muzicale atât de bogat și felurit încărcate – ce te vor bântui și pe care sigur vei dori să le reasculți, aștept cu nerăbdare apariția albumului! –) validate impecabil de un grup coral excelent pregătit muzical de Renata Burcă și vocal de Adonis Tanța. După o mai veche rețetă reușită de actorii reactor-ului care i-au asigurat succes „Visului” (un alt musical în – aproape – aceeași echipă artistică și de creație) în urmă cu doar câțiva ani, rafinată și desăvârșită sublim în această răscoală teatral-muzicală.

Ce oglindește atât identitatea de grup, cât și un social altfel destul de pestriț ce ne lasă libertatea să ne revendicăm fiecare felia cuvenită din ramurile arborelui bătrân ce și-a imprimat inelele vârstei pe noul nostru chip, tăiat în secțiune de ramură încă vânjoasă (!), cioplită astfel încât să ne arate mereu în spațiul central fotografiile de familie din relieful social posibil, mutat inteligent de pe fața românului din afiș între ramurile corespunzătoare ale arborelui nostru moral-genealogic, ilustrat când naiv când sarcastic pe un ecran alăturat pe care Lucia Mărneanu și-a pregătit diagramele ce desenează și comentează fascinant narativul din scenă, ridicându-ne adesea colțurile gurii sau lăsându-ne să ne cadă, cu vreun pleosc mai însemnat, vreun gând necuvenit ori numai surprinzător (e și unul dintre motivele pentru care mi-aș dori să revăd spectacolul).

Carevasăzică, ce învârtim noi aici, în reactor?

Ecleziem, libretăm, încriptăm, decriptăm, hiperbolizăm, manipulăm, parodiem, traficăm, îngenunchiem, robim, latifundiem, armonizăm, desincronizăm, doinim, horim, valsificăm, cabaretizăm, pocnim, sărutăm, violăm, jugănim, balcanizăm, liberalizăm, fascizăm, structurăm, destructurăm, sanctificăm, decanonizăm, înrămăm, dinamităm…

…într-un cuvânt: răsculăm! 

Tot ce se poate. La nivel de dramatizare, de limbaj, de situație scenică, de sunet, de lumină, de desen, de mișcare, de gestică și, mai ales, de muzică și de interpretare. Absolut răscolitoare. Dar numai din drag de teatru și de expresie novatoare.

Și cum este un timp pentru fiecare (!), mai bine îl împărțim pe ăsta pe care-l avem (cică vreo sută patruzeci de minute) în două intervale (inegale și complementare stilistic) după celebra structură a romanului, intervenind doar în punctele esențiale (și exclusiv pentru a le pune în valoare!), decupând cât se poate de inteligent, fără a sacrifica povestea, ba, mai mult, preluând titluri, subtitluri și fraze memorabile din celebrul roman pentru a păstra textul cât de Rebreanu se poate. Și Alexa Băcanu poate! Cât despre Dragoș Mușoiu (ca dealtfel despre toți și fiecare membru din echipa de creație și artistică cu care și-a construit spectacolul în parte…)… nici nu știu cu ce să încep ca să explic cât de reverențios poate fi. Cu domnul Rebreanu și cu tot românismul ăla bun pe care ni-l tot căutăm ca să ne justificăm. Și să ne regăsim.

Cea mai importantă garanție este prezența tânărului jurnalist Titu Herdelea, ce are să consemneze și să comenteze (la cald!) evoluția evenimentelor ce stau să se înflăcăreze, un poet de la țară încă în căutare de noimă și un bun observator al celor două lumi prin care și-a croit nou drum geografic și relațional (fratele soției fratelui soției fratelui… în fine, aproape neam prin alianță cu familia boierului Iuga și cel mai nou tovarăș urban al lui Grigore), un tip cu spirit critic și mare curiozitate umană, literară, politică și socială și totuși blajine ambiții gazetărești, asortate la firea lui cumpătat-visătoare (împrumutat de Rebreanu cu tot cu contemplativ și referințe autobiografice din alt sat și din alt roman!) sosit dintr-un rural apăsat și limitat în Capitala plină de promisiuni editoriale și preocupaționale în care are să-și împlinească în sfârșit destinul literar (acum și teatral).

Un personaj de o materialitate aproape translucidă care își găsește firesc locul central într-un elegant peisaj citadin antebelic de care se impregnează pe loc, dar și în ilustrațiile cu natura promițătoare a veșniciei satului care l-a zămislit, din care se revendică și se (auto)decupează vremelnic (!), vizitând în chip autentic și totuși mereu asortat spațiile începutului de secol cu pantaloni din stofă cadrilată și vestă înflorată sub care urcă și coboară cu lejeritate și în/din fotografiile Belle Époque, și ele parcă la rândul lor mirate de expresia memorabilă a ingenuului Adonis Tanța. Un actor fermecător care ne asigură, în cel mai candid registru posibil, un excelent amfitrion narator și un generos tălmăcitor al poveștii prin care ne ghidează indirect (epistolar), neutru și imparțial (până la proba contrarie!) ca un bun gazetar, ajutându-se de tonul familiar ticluit anume pentru misivele trimise către cei dragi de acasă.

Și în timp ce ne poartă ca un ghid credincios prin geografia, emoționalul și relaționalul evenimentelor și tensiunilor sociale și politice care se acumulează temeinic la sat și la oraș în jurul chestiunii țărănești, la care este direct și indirect martor, el reușește să ridice și să așeze schematic păturile sociale și preocupările lor arzătoare la locurile potrivite (pregătindu-le pentru asceniunea pe scara socială, din aluminiu tip Leroy Merlin – model Kruger slim, 1 x 4 trepte (!) -, ce se poate culisa când ți-e lumea mai dragă, așa că urcă și rezistă pe ea numai cine știe să se folosească de materialele antiderapante!) din doar câteva rânduri, numai bune de ațâțat și întreținut focurile iadului stârnit din ultimii tăciuni mocniți prin vetrele aproape înghețate, ce nu mai au putere să încălzească oasele zgribulite ale țăranilor, stând să le curme tuturor tihna și trecerea prin această lume.

Stăpânită povățuitor pe tot parcursul spectacolului de figura patriarhală a boierului Miron Iuga căruia îi dă autoritar viață Doru Taloș, arhetipul moșierului inflexibil și despotic, care intimidează și stăpânește prin frica insuflată cu vorbă aparent bună, justificând fără încetare abuzurile și nesațurile boierimii indiferentă la foamea și neajunsurile țăranilor subjugați, tolerați de arendași pe moșia și bătătura lor pe care o slujesc cu trudă cruntă, o stăpânire surdă la necazurile la care-i condamnă sărăcia și care-i pot răscula oricând împotriva asupritorilor cu voie și fără de voie. Degeaba încearcă să-l înduplece, uneori chiar cu exasperare, fiul lui, Grigore Iuga (un elegant Szilárd Gáspár-Barra) ce caută să-l mai înmoaie însă fără succes, un tânăr monden, prea preocupat să se tot perinde între noroaiele de pe ulițele Amarei și râsetele amuzate din saloanele înaltei societăți bucureștene, cătând să-i intre mereu în grații capricioasei sale soții căreia nu reușește să-i câștige fidelitatea. O frumoasă (și superficială) Nadina, capul tuturor răutăților, adusă irezistibil la viață (de huzur, chiar și la nivel de interpretare, alintându-se până și la intrarea și ieșirea din personaj (!)) de actrița Calița Nantu, ludică, răsfățată, voluptoasă și lunecoasă, care umple scena de jovial, invidie, pasiuni și gelozie, cheltuind averi și risipind complimente sofisticate numai pe străinii din viața ei aventuroasă, departe de plictiseala și noroiurile moșiei – și chiar de high-life-ul surogat al Capitalei, vânzolindu-se mult mai bucuroasă prin Occident -, scăpându-le mereu printre degete soțului și socrului ce o condamnă la asperitățile moșiei, nimerind ca din întâmplare în brațe mai primitoare (amantul Raul al lui Victor Muntean).

La polul opus acestei tipologii de femeie emancipată (și norocoasă!), evadată la timpul potrivit în danteluri, ritualuri de întreținere și flirt necontenit cu care combate, până la destrăbălare, plictisul, aerul greu de la țară și depresia casnică, vindecate toate cu șampanie și bulevarde pe care Calița Nantu le umple singură de feminin (!), este așezată în genunchi, cu îngrijorare și compătimire, femeia simplă și săracă de la țară, lipsită de strălucire, de mijloace și de apărare, vârătă în mai multe expresii corporale, înnobilate doar de frumusețea și talentul personal sută la sută natural, de obicei doar intuite sub glugi, eșarfe îmbroboditoare,  cămăși și pantaloni largi de sub care asigură cel mai adesea personajul colectiv, fără fustă – sau chiar expediat în mici roluri masculine -, al cărei ideal suprem e măritișul.

Trebuie precizat că prezențele feminine din spectacol, toate actrițe tinere și frumoase, sunt atent ascunse după ținute sport sau casual, de lucru la scenă, de sub care țâșnesc cu atât mai strălucitoare în articulări muzical-vocale și coregrafice care le pun în valoare grația și personalitatea artistică, în principal vocală, ce nu mai pot fi acoperite în unele momente de sublim, individuale sau de grup, declinate la feminin (precum doina de jale a Smarandei, văduva mamă a lui Petre greu încercată pe fundul sacului, țâșnită sfâșiat din pieptul Paulei Maria Seichei, a cărei voce impresionantă parcă revendică durerile și talentul vocal proaspăt scrijelite pe suflete de Radu Dogaru (!), ori scena veștilor pline de speranță primite prin intermediul călăreților pe cai albi, rostogolite în scenă de Anghelina Alexandrei Caras – mai târziu un frisonant prefect ce ți se va agăța pe retină printr-un gest mai puțin fățarnic decât demagogicul din discursul electoral ce îl însoțește (!)).

Ce-mi pare încă și mai important, semi-deghizarea asta depersonalizantă, scuturăroare de gen, le permite actrițelor replierea coerentă în pielea personajului colectiv când țara începe să se miște, din ce în ce mai violent, în ritmurile revoltei contemporanului (de atunci, dar și de acum) propus muzical de Danaga, numai bun de scormonit în registrul cel mai înalt la vocea întâi, cea mai potrivită cu disperarea, susținută meticulos de repetițiile obsedante ale derutei, așteptării și acțiunii, încuviințate și încurajate fără încetare prin canoane vocale ce anticipează izbucnirea flăcărilor și începuturile vărsării de sânge, în timp ce la București se anunță, cu zâmbetul pe buze (și după un scenariu repetat de atunci până azi în multe rânduri (!)), schimbarea nonviolentă a orânduirii.

Vâlvătaia îi va cuprinde încetul cu încetul pe toți și pe toate în lumea proaspăt întoarsă pe dos care arde la propiu și la figurat mistuind cu toată cruzimea realitatea, cu tot cu dovezile din albumul sacrificat al epocii ce nu mai poate să-i rabde parcă pe niciunul între ramele acum în descompunere, amușinând, cu nara flămândă de sânge și asmuțiă de mirosuri de răzbunare, socialul și politicul, chiar și eroticul și pasionalul, dizolvând teatral toată furia și obsesia sexuală acumulate în personajele centrale în gestul profanator suprem, topind ori numai oglindind cu mult vârf și îndesat faptele îngrozitoare comise până acum în romanesc de boieri și arendași asupra țăranului lipsit de apărare, care-și caută corespondent compensator în realitatea imediată în urma răsturnării.

Un viol mai vechi, cel al Gherghinei (Ana Rednic) lui Chirilă Păun, batjocorită de fiul arendașului (Aristide interpretat de Ákos Kerekes, jugănit în cele din urmă pentru fapta sa de țăranii furioși într-o scenă impresionantă), este plătit și cu un dublu viol și o strangulare la pachet a Nadinei, reunind simbolic câteva personaje aflate în conflict de câteva subteme, parcă puțin și ca bonus pentru insistențele rămase nesatisfăcute ale lui Platamonu (Imecs-Magdó Levente, arendașul care s-a străduit în zadar pe parcursul romanului și spectacolului să pună  mâna, în ciuda rezistenței țăranilor, pe Babaroaga), moșia cu care Nadina a ațâțat de la început toată suflarea masculină, parcă mai excitată de puterea pământului decât de nurii cucoanei.

Într-un gest definitiv de demioritizare a românului pasiv ce pune capac unor scene de o violență zguduitoare, parcă anume ticluite să dărâme un vechi sistem de gândire, printr-o complicitate memorabilă care-l îndeamnă la acțiune impulsivă, semnată vehement de Cătălin Filip (omniprezent în laboratorul de creație și experiment care a tocmit cea mai sângeroasă răscoală teatrală lăsându-și amprenta prin toate departamentele antrenate în tragicul scenelor, mai ales a celor de final, performând la vedere în roluri mici și esențiale prin care actorul a alchimizat la superlativ mugurii răzvrătirii românului preluați din privirea prevestitoare de pe afiș) și Radu Dogaru, cuplul care rescrie la vedere definiția românului nou, așezat (de-a stânga!) pe gânduri peste movila de leșuri prădate, umilite și uitate de istorie, care-și găsesc poate sfârșitul în mine și în tine într-o lume nouă ce trebuie musai să-și regăsească forța în cenușa asta încă fierbinte și să se unească într-o voce rațională comună în pofida a tot ce ne desparte pentru a ține piept amenințărilor extremiste.

Un român parcă deja determinat să le șteargă rânjetul de pe buze celor mai perfizi asupritori, reprezentanții politici la cel mai înalt nivel al celor două Românii de azi, zămisliți în urmă cu mai bine de un veac în taberele antagonice ale României bipolare căreia i-au întreținut și întețit conflictele, surprinși la sfârșit de spectacol într-un discurs sarcastic și o îmbrățișare macabră (dragi tovarăși Levente Imecs-Magdó și Ákos Kerekes, excepțional dansul rivalilor!), rău-prevestitoare pentru un secol ce va umple abulic cu ură, autodispreț și disperare de tip nou golul lăsat în zare de falsa lor iubire.

Și pacea se restaurează iar pentru o clipă în țărișoara noastră scumpă, că doar să-ți iubești țara înseamnă să te iubești în primul rând pe tine însuți!…

De la reactor dicere: „Masacrul nu se oprește când iubirea de patrie e mare. Doar teroriștii se schimbă. Liderii se pupă pe morminte. Pământul suportă și așteaptă cuminte următoarea extincție globală”.

Și ultima strigare cadastrală din care s-au ridicat azi zidurile unui nou monument teatral, cu „adresa” completă și exactă tocmită în actul de concesiune la momentul vizionării întru veșnică pomenire: Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca  – București, Figura FNT 2026, Parcela TNB, Rândul octombrie, locul 22.

Stați jos, mulțumesc, zece!

„Răscoala” după romanul lui Liviu Rebreanu   Scenariul: Alexa Băcanu

Producător: Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu

Decorul și Video design: Mihai Păcurar

Asistență scenografie: Alexandra Conțiu

Coregrafia: Sergiu Diță

Muzica originală: Boros Csaba (actul 1), Danaga (actul 2) și Radu Dogaru („Cine-aș fi putut să fiu”)

Light design: Alex Maftei și Cătălin Filip

Pregătirea muzicală: Renata Burcă

Pregătirea vocală: Adonis Tanța

Ilustrații diagrame: Lucia Mărneanu

Sunet și lumini / Proiecții video și subtitrare: Cătălin Filip și Alex Maftei / Călin Deneș

Sonorizare: Radu Boancă

Foto și video afiș: Mihai Păcurar

Fotografii spectacol: Alexandra Conțiu, Ioana Groza Pop, Gabriel Neacșu, Roland Vaczi


DISTRIBUȚIA:

Titu Herdelea: Adonis Tanța

Miron Iuga: Doru Taloș

Grigore Iuga: Szilárd Gáspár-Barra

Nadina: Calița Nantu

Petre Petre: Radu Dogaru

Baba Ioana, Anghelina, Prefect: Alexandra Caras

Raul, Învățătorul, Nicolae (fratele învățătorului): Victor Muntean

Baloleanu, Plutonierul, Aristide: Ákos Kerekes

Arendașul Cosma, Platamonu: Imecs-Magdó Levente

Primar, Ileana, Mama lui Aristide: Rita Sigmond

Gherghina, Băiatul cu ziarele: Ana Rednic

Chirilă, Serafim Mogoș: Cătălin Filip

Smaranda (mama lui Petre): Paula Maria Seichei

Ziariști, țărani, cor: toți actorii cu roluri multiple din distribuție


Durata: 2h 20min

Vârsta recomandată: 18+

Spectacolul conține scene de violență fizică și sexuală care pot afecta emoțional.

Leave a Reply