Category: ESEURI TEATRALE
-
Delicateți din Era Fondatoare sau biografia teatrală a unei iubiri în Gründerzeit: „Eu sunt propria mea soţie – Charlotte”. Gabi Costin la Teatrul Mic.
Marii vizionari consemnați în istoria umanității sunt întotdeauna o combinație neobișnuită de fragilitate și forță. Sunt nebunii frumoși care au curajul de a visa și de a zbura, dar și puterea de a-și dezveli pieptul în care sălășluiește idealismul lor, dispus să se expună fără ezitare săgeților curioase și neîncrezătoare ale lumii, rezistentă la schimbare,…
-
Eșec în doi, o boală cu transmitere genetică: „Disco regret”. La Metropolis.
Dragostea. Iluzia de o clipă care durează uneori cât toată tinerețea. Nici nu știi când trece. În urma ei rămân să semneze condica de prezență a căsniciei în fiecare dimineață două suflete ce se regăsesc uneori uluite sub același acoperiș, după ce au uitat mai întâi să mai scotocească înăuntrul lor după sentimentul începutului care…
-
Preeminența unei tăceri tulburătoare: Florina Gleznea – Ivona, Principesa Burgundiei. La Nottara.
Numai tăcerea poate stăpâni cu adevărat lumea. În tăcere ne ascultăm sufletul, în tăcere învățăm să iubim, în tăcere definim, în tăcere provocăm, în tăcere ne luptăm, în tăcere ne rănim și ne vindecăm și tot în tăcere găsim soluțiile cele mai bune pentru izbândă. Și refugiul în fața oricărui pericol. Fiecare vorbă nerostită este…
-
Generația-curcubeu sau sindromul Tourette al lui Dumnezeu: „CORESPONDENȚE”. Diversitate în responsabilitate. La Metropolis.
Dragă străinule! Cel ce-ai visat poate odată cu mine aceleași vise, cel ce-ai dansat poate odată cu mine pe aceeași muzică, cel ce-ai pictat poate odată cu mine în aceleași culori, cel ce-ai scris poate odată cu mine aceeași poveste. Sau măcar ai lăcrimat vreodată, fără să știi, împreună cu mine, ascultând-o. Așează-te puțin în…
-
Dansul printre paharele cu apă ale unui bărbat adevărat: „CINE L-A UCIS PE TATA?”. Dubla crimă mărturisită de Andrei Măjeri într-o partidă de baschet. La Metropolis.
Să ucizi un fel de a fi. Un curaj pentru care nu te poate pregăti nimeni niciodată. O crimă tăinuită spre care suntem mereu împinși de toate nepotrivirile noastre cu ceea ce ne înconjoară, de toate disonanțele care ne amenință cu invalidarea, cu neacceptarea, cu respingerea, cu izolarea. O crimă pe care cel mai adesea…
-
Cehov featuring Cehov sau doruri în oglinda retrovizoare: „Am avut o Livadă”. Eugen Jebeleanu la Odeon.
100 de Cehov! Și un 25 de Yann Verburgh! De la tejgheaua secolului XXI, urcată într-un vehicul dramatic care gonește nebun pe autostrada teatrală printre celebrii pomi fructiferi ai ultimului secol și ceva cu toporul în mână, Eugen Jebeleanu ne servește cu două tipuri de vișinată. Una veche, cu aroma clasică a lui A. P.…
-
Cum îți bate la ușă o zeiță sau despre putere și fetișism în viață și pe scenă: VENUS IN FUR. La unteatru.
Fascinația. Unei idei, unui sentiment, unui comportament. Altfel. Nimeni nu e învățat ce anume este normalul și de unde începe de fapt devianța. Și cel mai adesea nu suntem în stare să identificăm momentul în care se declanșează un altfel de normal, de obicei tăinuit, adesea nemanifestat și definit astfel abia după lungi observații, investigații…
-
Educație și dragoste în casa păpușilor: „TREI.TRÊS.TRIA.” La Replika.
Scena vieții. Singura promisiune a reflectoarelor la care visează o fetiță, așteptând cu nerăbdare momentul în care-și vor revărsa lumina asupra ei, arătând-o lumii. Un rol singular pentru care nu a fost invitată la nicio audiție și pe care trebuie să-l învețe din mers, repetând fără încetare de pe marginea căsuței prin care ghidează răbdătoare…
-
Fiecare renunță la o părticică din el în schimbul libertății: „Hedwig and the Angry Inch”. O bijuterie-musical by Răzvan Mazilu.
Un inch. Sau teatru, muzică și multă iubire. La femisculin. Într-un singur inch. De atât de puțin e uneori nevoie spre a face diferența. Între rău și bine. Între întuneric și lumină. Între fatidic și evitabil. Între captivitate și libertate. Între succes și prăbușire. Între jumătate și întreg. Între Hansel și Hedwig. Un inch pe…
-
Orașul meu nu mai are loc de orașul tău: „Câini vs. Uranus”, o arhitecronică. Și „eu sunt Uranus”!
Linii de beton alergând bezmetic să găsească o ieșire din cadru. Izbindu-se violent de alte linii de beton care au încercat poate și ele, bântuindu-ne împreună fundalul cu eșecurile lor. De undeva din spatele scenei. Sau doar din dedesubturile ei, pline de moloz și de resturi narative ale unui urban dispărut ori ale unuia niciodată…
-
Oana Pellea în celula tetragon: „Evadarea tăcută” a Lenei Constante. La Național.
Patru linii în creion. Sau în cretă. Intersectându-se trist, cât pot de aproape una de alta, în jurul siluetei unei femei prinsă fără șansă înăuntru, în celula îngustă care-și așterne din câteva mișcări și gratiile coliviei, proaspăt desenată pe coala albă ori pe tabla neagră a uneia și aceleiași istorii triste, ce așteaptă uimită, mută…
-
Să numărăm cu Andrei Măjeri: 101, 102, 105, 106!… „LA ACADEMIE”. Apolo(-daco-traco-)getica satului românesc
Torna, torna, fratre! Autentic și mistificare în certificatul de naştere a limbii române. Și a satului românesc. Un fel de tot ce trebuie să știm despre originile unei identități. Cu protoidentitate cu tot, ca să pricepem și de unde anume ni se trage. Sau despre cum Gebeleizis a fulgerat într-o bună zi România, țara în…
-
Nu, merci, scuze! Cea mai scurtă cale de a deveni lider. „PARTY” Incipient la unteatru.
Yes, we may! Cam așa arată un parafrazat slogan electoral celebru încăput pe mâna unui grup de tineri prieteni din zilele noastre care vor să revoluționeze lumea politică, sătui că aceasta nu reușește să-i reprezinte în niciun fel. Adunați la Party (don’t get fooled by the title!) într-o anexă a casei părintești a unuia dintre…
-
Restitutio in estivalum sau șlagărul culiselor românești: 10 LUCRURI PE CARE LE-AM PIERDUT LA FESTIVALUL MAMAIA
Soarele e îndrăgostit de Mamaia. Și Teatrul e înnebunit după Constanța. Două hituri. Unul al celebrei Margareta Pâslaru din 1967. Celălalt al minunatei trupe a Teatrului de Stat din 2023. Între ele s-au plimbat deșteptGabriel Sandu și Elena Morar să adune ritmurile unui festival pentru un vinil dramatic ce nu va înceta să se învârtă…
-
Catafalc cu bunică moartă pentru forme noi: Gábor Tompa, primul „TANGO” la București pe scena Naționalului
Hainele cele noi ale teatrului. Aruncate deștept peste metafora straielor lui ponosite, ținute anume la vedere spre a-i fi arătate limitele încă funcționale ale desuetului. Într-o delicioasă convenție în care kitsch-ul pare să fi luat demult locul vreunei intenții de bun gust, dacă și ea ar fi existat vreodată, în eclecticul ce a pus stăpânire…
-
Mintea omului nu e întreagă la minte: „ORAȘUL LUMINII”. Cristi Juncu la Nottara.
Un spectacol din categoria mari spectacole mici. Relaxat, fără menajamente, de pe canapeluță, cu precizie, cu suspans și cu foarte mult umor, așa cum l-a imaginat regizorul Cristi Juncu. Un alt Conor McPherson, atacat de data aceasta la Teatrul Nottara, pe scena Sălii „George Constantin”. Deja cunoscător și bun prieten al textelor dramaturgului, după ce…
-
De la Creangă la Cărbunariu. Povestea unui om „FRONTAL“: Muieți-s posmagii, cucoană?!…
Cică era odată într-un târg pe Valea Bistriței un mândru teatru, ce-a încăput într-o zi pe mâna unor oameni grozav de leneși. De leneși ce erau, nici replica la bun sfârșit să și-o ducă de gând n-aveau. Văzând una ca asta, cucoana, mai-mare peste leneșii târgului, hotărî să le ticluiască anume o poveste să vadă…
-
Cronica timpurilor noastre și aparatul de privit al lui Silviu Purcărete: GERTRUDE. Eliberarea de Hamlet, un recviem pentru o întrebare celebră.
Întuneric beznă. Se aud doar plăcuțele diafragmei amușinând spațialul pentru a-și deschide obiectivul. Către ceva anume plasat în scenă ce și-a studiat dinainte, la milimetru, orizontalele, verticalele și diagonalele, pregătit spre a fi revelat desăvârșit privirii tale uluite prin cadrul mai strâmt ori mai generos care i-a fost servit pe tavă. Te simți prins în…
-
Cioburi sparte din antologia inocenței: SF (SUPER FRAGIL). Andrea Gavriliu, ora de poezie pe scena Teatrului Excelsior.
O oră cât o copilărie întreagă. Șase cioburi ce-și adună forțele să recompună pocalul spart de unde s-a vărsat pe pământ poțiunea magică a copilăriei, din care parcă am și uitat când am sorbit ultima oară. Transformați în adulți morocănoși, intransigenți ori numai foarte serioși, după ce ne-am dat de doar trei ori peste cap,…
-
Odă întunericului din noi: „OGLINDA NEAGRĂ” a lui Ionuț Caras
Fără formă. Felul în care ne simțim uneori când căutăm să ne golim conținutul, treziți brusc la o realitate ce pare că nu ne aparține. Și în care am fost turnați în câteva momente de neatenție, fără știrea noastră, câtând să luăm repede forma vasului cu pricina, până am ajuns plini cu tot ce au…
-
Asemănări și deosebiri pentru dialectica unei iubiri: „Oxigén” – decalog pentru dragoste şi sufocare la Teatrul „Tamási Áron”
SuperVibe. Lume alergând bezmetică prin Univers, cătând să-l umple cu tot ce poate, strâmtorându-l până la sufocare. „Oxigén”. Nu știu cum să-l descriu pe scurt altfel decât un performance despre a respira spectaculos împreună. Cum îi declară reporterului personajul din textul lui Ivan Vîrîpaev încă de la început: „Asta înseamnă că vremea genurilor pure e…
-
Învățăturile Gianinei Cărbunariu către fiul ei ascultător, Teatrul Excelsior: Zi-le, Sadoveanu! Fără număr, fără număr!… Stop. DOUĂ ORE CU PAUZĂ (Moromeții, volumul III)
Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. Băieţii în clasă erau cu monitorii… Hai, bre, Domnule Trandafir, nu e politically correct, asta e din alt secol!… Stați așa, m-a luat flama, nu e domnu Trandafir!… E István Téglás de la Baraolt, județu’ Covasna, cu diapazonu’n mână și o superbă tălmăcire a…
-
Teatrul fără timp sau cum se scrie în Cer istoria de pe scenă: O ISTORIE A VIOLENȚEI. Zilele Ostermeier în X-Fest la București.
„O istorie a violenței”. Sau teatru mare european la noi acasă. Celebrul regizor german Thomas Ostermeier cu o montare a Schaubühne Berlin (în coproducție cu Théâtre de la Ville Paris, Théâtre National Wallonie-Bruxelles și St. Ann’s Warehouse Brooklyn, susținut de LOTTO-Stiftung Berlin) a unei dramatizări după celebrul roman autobiografic „History of Violence” al tânărului scriitor…
-
Ține-mă puțin de intimitate ca să nu cad în iubire: „EX” la Teatrul Mic. De la EXcelent.
Irespirabil. Așa se simte adesea aerul dens care plutește într-un interior domestic, sufocat de sarcini și obligații casnice și administrative, închis între pereții ticsiți de obicei de amintiri și dovezi de iubire cât să țină ridicat moralul celor captivi parcă fără scăpare înăuntru. El și Ea. Și deja, deși încă devreme, demultul. Cel ce s-a…
-
Bă, voi înțelegeți că arde țara, mă??? Arde Epoca de aur!!! „OPERAȚIUNEA PETARDA”. Catinca Drăgănescu la Nottara.
Frig, semiîntuneric, șoapte, tremur, puls accelerat, ochi căscați în orbite și urechi făcute precaut pâlnie să nu carecumva să te vadă ori să-ți audă cineva gândul care tocmai ți-a trecut prin cap. Ca o petardă rămasă neexplodată ce se va detona în fața ta de viitor spectator liber, rămas azi cu gura căscată întru aducere-aminte…
-
Toma Dănilă leagă în nod de venin firul rupt al durerii dinspre două capete ale aceleiași amărăciuni: „OTRAVĂ” la unteatru
Dacă suferința ar putea să urle poate că așa ar urla. Încet. Aproape în șoaptă. Până i se aude precis surdina căznindu-se să blocheze coardele răzvrătite ca să-i păstreze neatinsă taina plângerii în cutia de rezonanță. În piepturile astea chinuite în care respirațiile, tăiate cu bisturiul destinului și cusute la loc una de alta, se…
-
Ode to our families: La câțiva oameni distanță de Radu Afrim
Noi, ei… Cam câți oameni pot să încapă între mine și tine?!… Eu, cu noi toți care m-au făcut cine sunt, Tu, cu voi toți care te-au făcut cine ești, pe care Ei, toți ceilalți, îi văd lipiți unul de celălalt când ajung din întâmplare în vreun curajos Noi. Traumă lângă traumă legând o realitate…
-
dumneZeița cea voinică și merele de aur ale unui tânăr Paris: ZEIȚE DE CATEGORIA B, elogiu Actrițelor cu A mare ale lui Andrei Măjeri
Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Andrei Măjeri-eanul!… Cum care mânie?… Cea ce din patima crudă (ce-Actrițelor mii de amaruri aduse) plecat-a!… Un casting pentru Actrițe, suflete-hrană la câini și la feluri de păsări… sau aviZiErIȚE de categoria B… Poate că așa ar putea fi trecut la marele Avizier al Vieții, dimpreună cu numele unor dumneZeițe câștigătoare…
-
/Ne’li.niʃ.te/. Fonetica unei frământări creatoare cu Dorina Lazăr la Odeon: FETIȚA ASTA CADE ÎN SUS CA SĂ ÎNVEȚE SĂ IUBEASCĂ
Liniște și semiîntuneric. Pe albastru. Prin hubloul din fundal pătrunde o lumină mică, prietenoasă, care mângâie ușor interiorul elegant drapat în catifea albastră al unui living generos, asemenea bordului unei nave de lux ce-și așteaptă cuminte vizitatorii pentru a-i transporta în altă realitate sub promisiunea unei experiențe de neuitat. Din calmul ăsta aparent cu care…
-
Morții cu viii, viii cu morții. Doi câte doi câte doi. Alexandru Dabija, primar în „ORAȘUL NOSTRU”. La Excelsior.
Naștere, copilărie, dragoste, căsătorie, moarte. Între ele viață. Cu miros de heliotrop, lumină clară de lună, fabrică de pături și foarte multe găini. Așa cum se arată ea în casele și curțile unui început de secol XX într-o mică urbe americană, un orășel fictiv plasat în zona New Hampshire, pe numele lui de botez teatral…
-
Spune-mi cât de mult poți să (te) privești ca să-ți spun cine ești: „Abuzarea publicului”. La TNB.
Uite teatrul, nu e teatrul… Bau! Și apare teatrul. Și-apoi iar dispare. Numai ca să apară din nou. Un joc de-a v-ați ascunselea cu toată foamea ta de teatru cu care te-ai prezentat conștiincios în sala de spectacol. Ba dincoace, ba dincolo de cortină… Care cortină? Nu e nicio cortină! E o scenă goală. Un…
-
Colț irlandez cu nefericire, moarte, umor negru și whisky:„VESTUL SINGURATIC”. Aproape un deceniu de înjurături teatrale sublime la Nottara.
„− Super parohie ai părinte!… Unul și-a omorât nevasta cu târnăcopul dat la scufie, alta i-a scos lu’ mă-sa creierii cu vătraiul… și tu stai la taclale cu ei… Am auzit că Cetățeanul care-l reprezinți e mai tare ca poliția și tribunalul… – Și eu am auzit la fel, dar cred că n-am auzit bine!……
-
Sfârșitul se află în început și în același timp totul continuă: „Sfârșit de partidă”. Cu Mihai Măniuțiu la „Tony Bulandra”.
„− La ce e bună comedia asta în fiecare zi? − Rutina. Nu se știe niciodată. − Noaptea trecută m-am uitat în pieptul meu. Era în el o bubă mare. − Ți-ai văzut inima. ” Răzvan Vasilescu și Marius Bodochi. Hamm și Clov, zic. Păzind frigiderele în care au fost vârâți Nagg (Corneliu Jipa) și…
-
Omega 5, hip-hop teatral tip South Park pentru Mama-Oraș: „Un Basm Urban”. La Metropolis
Urbea gravidă. Lăsată cu burta la gură de cine știe ce derbedei care au înghesuit-o din nou prin colțurile cartierelor mărginașe, azvârlindu-i iarăși plozii pe străzile doldora de copii nefericiți, nedoriți, neîntrebați, în căutarea unui cămin care să le aline scâncetul. Așa încep unele povești de viață ale oamenilor din oraș, fie el și fictiv,…
-
E mai ușor să construiești un copil puternic decât să repari un matur stricat: „Nu vorbim despre asta”. La Odeon.
Ce se întâmplă după ce dansezi mult cu cineva? Viața, asta se întâmplă. O viață ideală, desenată în pași de dans, prinși în balans în cretă colorată pe asfaltul din fața blocului încă de la vârsta copilăriei, pe obrazul căreia maturitatea se va îngriji să aplice plasturii potriviți spre a nu lăsa să se vadă…
-
Adolescența naște pui vii și îi hrănește cu traume de Crăciun: Silent Night „PUNK ROCK”. La Excelsior.
All is calm, all is bright!… Furibund, violent, macabru. O sângerare publică a unui Crăciun ce nu-și mai găsește liniștea în Noaptea Sfântă, împroșcată cu rușinea unei tragedii pe care nimeni și nimic nu a prevestit-o. Un strigăt apăsat în acorduri rock într-o zgomotoasă explozie de energie a unei răni vii, purulentă, crescută netulburat la…
-
Alb pe alb. Cântec de iubire din pieptul credinței: Cristina Juncu „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”. La Nottara.
Un pat alb, străjuit la căpătâi de o cruce luminoasă. La celălalt capăt un scaun pe care Agnes își așteaptă cuminte, în semiîntuneric, judecata divină. Înainte să înalțe către Dumnezeu următoarea rugă, împărtășită nestingherit cu publicul teatrului Nottara care o iscodește curios de jur împrejur, în timp ce-și caută cu oarece sfială locul în această…
-
Tabloul de nesiguranțe: „STOP THE TEMPO”. La Teatrul Dramaturgilor Români.
Întuneric. Vibe de club, muzică asurzitoare, neoane colorate luminând sacadat trupuri zvelte și deja plictisite, zvârcolindu-se neputincioase de după sufletele chinuite ce se străduiesc să-și arunce pe chip un rânjet larg. Carne fragedă, seară de seară, în căutarea pieii potrivite care să-i țină laolaltă singurătatea și anxietățile, orbecăind prin bezna unor vremuri ce i-au stins…
-
O planetă, teatru SF și foarte multă iubire: „SOLARIS”, fascinanta rătăcire a lui Bobi Pricop în Universul Excelsior. Via Tarkovski.
Nu ne putem găsi pe noi înșine decât dacă ne rătăcim. Cred că e cea mai simplă și frumoasă definiție pe care Solaris ar fi putut să o găsească iubirii. Și ca să afle dacă ne pricepem la rătăcire, planeta Solaris ne-a trimis un copil. Și uite cum răspundem: cu iubire. Pentru că „Solaris”-ul lui…
-
Foxtrot în pași de vals pe oglinda spartă între Mine și Tine: „Linia solară” la Teatrul Act
Ea, El, o căsnicie, un lanț, un cuțit și o linie imaginară: „Linia solară”. Mărgele de sticlă cu frânturi de gânduri și evenimente de viață rostogolite pe cioburile oglinzii sparte într-un joc nocturn de-a el și ea. De-a împreună, de-a granițele, de-a iubirea. Un dans încă indecis în balansul fragil al pașilor ce-și caută cadența…
-
Lacrimi din Cer cu supă de pește sau karma is a bitch: „Când ploaia se va opri” la Teatrul Mic
Plouă cu nemiluita. Plouă de opt decenii peste viața unei familii care pare să nu mai scape vreodată de vremea rea ce s-a abătut asupra vlăstarelor ei. Plouă karmic, de patru generații, peste sufletele ce se străduiesc din răsputeri să-și adune drumurile laolaltă, în aceeași intersecție, doar-doar și-or afla distanțele parcurse cu adevărat până aici,…
-
Cupid ain’t stupid sau arcul lui Eros țintește precis la Botoșani: „ERO(S)INE”. Clubul Uitatelor Anonime.
Sunt Ariadna, mi se spune Lorena Luchian. Sunt Penelopa, mi se spune Crenola Muncaciu. Sunt Fedra, mi se spune Dana Bucătaru. Sunt Deianira, mi se spune Lenuș Moraru. Sunt Briseida, mi se spune Ella Nistor. Sunt Hipsipila, mi se spune Lidia Uja. Sunt Medeea, mi se spune Silvia Luca. Sunt Enone, mi se spune Irina…
-
Oase cu cicatrici îmbrățișate întru vindecare sau țărâna de pe mormintele din noi: „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”. La Național.
Poarta zidului imaginar se trântește apăsat, ferecată deja de conștiința propriilor granițe ce se cer călcate pentru a ținti precis. Ecoul metalic al zăvorului proaspăt tras ne împarte brusc în noi, refugiații din scaune și din noi înșine, dependenți de iluzia începutului (!), cocoțați curioși pe al patrulea perete cu actele de spectator la vedere,…
-
De-a curmezișul afrimian: „Repetiție pentru o lume mai bună”. La flaut și la violoncel.
Globul de sticlă s-a dărâmaaat, a ieșit corbul și l-a luaaat!… Au mai rămas din el doar câteva din cioburile unei vieți trăite în încremenire, între tot felul de frici negru-Addams care i-au colorat vremelnic proximitatea. Și cântecul neterminat al podului de piatră promis să-l treacă în siguranță pe celălalt mal. Și umbra pereților înalți…
-
De sub promisiunea unei izbăviri: „DANSUL MORȚII” la capătul Paradisului Pierdut de la Teatrul Apropo
Fericiți cei însurați, că aceia nu vor îmbătrâni… singuri!… Infernul. Un ins relaxat, tolănit pe canapeaua unui cabaret în așteptarea spectacolului vieții. Care ne va purta, cel mai probabil, către flăcările iadului. În lumina lor roșiatică, primele frici își încolțesc deja gândurile, parcă deja auzite de maestrul de ceremonii ce începe să le dea glas.…
-
Corbul din Turn către Toffee la Teatrul Act: Touch the screen! „EA ȘI NUMAI EA”. Conversație cu străinul de lângă noi.
Țara de Nicăieri. Cel mai bun adăpost pentru singurătățile de ieri și de azi. Acum pe ecrane. O să ne vedem aici în fiecare zi și-o să ne scriem. O să fim fericiți împreună. Dacă-mi arăți Neverland-ul tău, îți arăt și eu Neverland-ul meu!… Arată-mi! (Să nu mă înțelegi greșit, io n-o iau la labă…
-
Uneori e greu să privești Cerul și să nu crezi în el: Dreptate și vulnerabilitate pe „Bolta cerească” la TNB
Douăsprezece femei furioase sub bolta cerească. Dimpreună cu toate frustrările și constrângerile lor de femeie, în așteptarea promisiunii de mai bine cu care va fi traversată de cometa Halley, ce are să le lumineze și lor poate pentru o clipă mințile, înghesuite pe eșafodul unui 1759 rural, britanic, chiar lângă ștreangul care așteaptă să se…
-
L-ați văzut? L-ați văzut? L-ați văzut? „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”. La Teatrul Act.
Un studiu teatral și uman pentru un celebru tablou istoric desprins dramatic direct din baroc, cum o cere și denumirea, bizar și inutil de complicat pentru epoca lui. Deasupra gulerelor albe scrobite ce se apropie apăsat din colțurile sălii către mijlocul scenei, trei perechi de ochi iscoditori sfredelesc cu atenție privirile publicului, pregătindu-le curiozitatea și…
-
Încă o zi ca nicio altă zi în Parfumerie: „INDIVIDUAL COMPUS”, the show where you do You
Ești Eroul Marilor Așteptări. Care-ți traversează la tot pasul mintea, trupul, sufletul, copilăria, studenția, tinerețea, bulevardul, cartierul, mesageria și chat-urile din tot felul de aplicații, chiar și drumul cu liftul până la biroul tău de la etajul 17. Doar ca să se întâlnească zilnic acolo cu alte așteptări de la tine ale celor 216 colegi…
-
Râsul în a patra dimensiune la Comedie: „Picasso vs. Einstein”, obsesii albastre într-un univers relativ
Când Picasso îl întâlnește pe Einstein într-un bar din Paris… Și îl înjură pe Matisse… Un început de banc bun. Și un spectacol delicios al Teodorei Petre, cea mai proaspătă premieră a Teatrului de Comedie (de luna trecută) care își începe viața de scenă în 2023 pe 14 și 15 ianuarie la Sala Nouă (din…
-
Prima porție de fericire dramatică în 17 tablouri la reactor-ul clujean: „Partea 1. Iubirea”
De unde începe „împreună” și încotro ne îndreaptă? Pășim singuri sau așteptăm și alți pași să se apropie, să ne însoțească? Dacă ne împiedică mersul drept? Dacă ne-mpleticim atât de mult pașii încât nu mai știm care sunt ai noștri, care ai celuilalt? E oare important să simțțim mereu pământul sub picioare sau e mai…
-
Cavalerul ultimei șanse în căutarea sclavului perfect: „Emigranți” la Teatrul Mic
Nu fugim mai niciodată spre ceva, fugim mereu de ceva. Cel mai adesea de multele forme de sclavie pe care le-a cunoscut istoria de-a lungul secolelor zbuciumate în care și-a căutat mâinele prin puterea celor ce au reușit până la urmă să o scrie. Forța lor s-a bazat însă întotdeauna pe spinările celor mulți, dispuși…
-
Florentina Țilea deschide fereastra singurătății în Sala Atelier a Naționalului: „Hai, să vorbim despre viață!”
Calea ți-e deschisă. Faci primii pași, înveți să-i așezi cuminte unul după altul, mergi, întețești pe zi ce trece umbletul tot mai sigur și, pe nesimțite, te trezești alergând. Fără să te fi gândit măcar o clipă la toată mișcarea asta către înainte, nu se știe exact către ce. Până-ntr-o zi, când te oprești brusc…
-
Homo sapiens non urinat in ventum: „(IN)DEPENDENȚII”, acești nebuni frumoși care nu luptă împotriva curentului
Arta independentă. O ceață densă din care iese la miez de noapte Cenușăreasa, fără rochie de bal, dar cu călcâiul potrivit de Ahile pentru un condur ce încă-și mai caută pașii unui dans nemaiîntâlnit la ora la care noaptea culturală e amenințată de bătaia oficială a gongului. Chiar dacă n-a fost încă găsită de prințul…
-
Cenzură peste un surâs dramatic sau cum (nu) se poate renunța la comedie: „Universitatea de râsete”. Amare.
Te-ai întrebat vreodată ce au în comun râsul și plânsul? Nimic mai simplu: lacrimile. De la primul scâncet până închizi ochii, ele îți însoțesc cu fidelitate obrazul emoțiilor cele mai puternice, alunecă precis pe pielea fină și întinsă și se strecoară apoi tot mai abil în crăpăturile ce i se deschid în cale, zăbovind mirate…
-
Hoinar fără țintă în propria viață: Ioan Andrei Ionescu „Zorro”, vagabondul de la Național
O clipă. Atât durează prăbușirea. După o viață în care te-ai căznit să urci pas cu pas. Ani de frică. De dragoste. De păcat. Ani în care te-ai străduit să faci totul bine, să-ți asumi și să-ți îndrepți greșeală după greșeală, până când vei fi izbutit. Nu te-a învățat nimeni cum se face. Ai fi…
-
Doar inima unui câine mai poate distinge azi între drept și nedrept: „Pacea eternă” sau cum să ne împăcăm cu animalul din noi
În cușca ta. În așteptare. Mereu în gardă, mereu amenințat, mereu gata de atac. Cauți pacea. Îți spui că viața poate fi și despre altceva decât despre a lovi și a para loviturile altuia. Dar singura pace de care poți avea parte este cea pe care ți-o câștigi singur. Luptând pentru ea. Iar în războiul…
-
Cărămizi de cuveneală din care ne-am construit aroganța libertății: „Interior/Exterior“, un test pentru zidurile ridicate între caldarâm și Cer
Viața între 16 martie și 14 mai 2020. Între imperativul „stați în casă! “ și timidul „puteți ieși din casă!…“. Două luni care au schimbat radical viețile noastre și ale oamenilor din jur, în chipuri în care nu ne-am imaginat că s-ar putea întâmpla vreodată. Și cu consecințe pe măsură. Două luni comprimate interesant de…
-
Când torționarii cer să fie judecați pentru crime: „Drumul Damascului”, un pas spre căință pentru o clipă de sublim preschimbată pe o viață de sclavie
O rază de lumină către nopțile întunecate ale zilelor fără vedere petrecute de Saul în rugăciune în Cetatea Damascului. O ultimă încercare de redare a demnitățior pierdute aiurea prin istorie ale unor oameni care încă iși mai caută identitatea prin colbul jumătății comuniste de secol a unei Românii în derivă. „Noi nu suntem nimica-n lume,…
-
Împrăștiate în tăcere de Radu Nica prin labirintul iubirii: „Lacrimile amare ale Petrei von Kant” la Sfântu Gheorghe
Lacrimi nerostite. Ale dorinței. Ale trebuinței. Ale conștientizării. Ale suferinței. Ale neîmpărtășirii. Ale respingerii. Ale acceptării. Ale necondiționării. Ritmuri de emoție, înduioșare și durere, un plâns aproape inițiatic, în surdină, în întuneric, în solitudine, departe de ochii curioși ai lumii, lipsite de jălanie și bocete patetice, lacrimi bolnave, de durere profundă, pline de demnitate, țâșnite…
-
Hope is a dangerous thing for a woman like me to have!… AntigonaApp: „Pata oarbă” sau irisul căscat în orbita ochiului scos al lui Oedip
Feeling cool, celebrating theater, attending FNT. Poate că Antigona lui Andrei Măjeri coborâtă din filosofie are dreptate. Poate că Lumea e doar schița rudimentară a vreunui zeu copilăros care a abandonat-o la jumătatea creației, rușinat de execuția deficientă, un zeu subaltern de care zeii superiori se amuză, luând peste picior producția lui confuză care poate…
-
Boxing me softly. Un croșeu de catifea în plexul plin de sânge al violenței: „KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi.”
Lumea ca ring de box. Arenă pentru o luptă nesfârșită. Cu viața, cu dragostea, cu lumina, cu teama, cu deznădejdea, cu boala, cu supraviețuirea, cu moartea. Cu ceilalți și cu noi înșine. Se pariază, se râde, se plânge, se disperă, se pariază din nou, se moare, se ridică miza. Greu să cazi, greu și să…
-
Iarna se așterne zgribulit peste brațele revoluționare ale policandrului: „Cei drepți” care au înghețat justiția divină
Botezul asasinului sub nevoia de binecuvântare a crimei, înălțată cu pocăință Sfintei Treimi din icoana lui Andrei Rubliov. O imagine simbolică a căutărilor ființei umane în sine însăși, după forța de care are nevoie să se pună în slujba celorlalți, luând asupra sa răul pentru a-i feri pe alții de mânia lui. O poezie a…
-
Captiv într-un spectacol care nu se mai joacă: Marcel Iureș, „Creatorul de teatru” al Naționalului
Leul în cușcă. Artistul, în toată splendoarea nudității lui umane. Cu pantalonii în vine, lăsând să se vadă tremurând genunchii îndoiți, bâjbâind după calea pierdută la căderea luminii în fața iminentului apus, sprijinind indecis, pe gambele obosite, greutatea unui trup înțepenit care se silește să-și amâne prăbușirea, în timp ce-și revendică zgomotos dreptul la eternitate.…
-
Să facem dragoste pe cadavre sau ținte legitime în Armata lui Thomas Mâțâțelu: „Locotenentul din Inishmore” la Teatrul Mic
Orange is not the new black. Numa’ zic. Despre cele mai serioase lucruri la modul cel mai neserios. Sau despre cele mai neserioase lucruri la modul foarte serios. Așa cum o impune subiectul unui mic text mare (ori un mare text mic) despre absurdul violenței. La modul dur, zgomotos, energic, tulburător, accelerat până la paroxism.…
-
Lacrimi de plumb peste decorații de tinichea: „Băieții de zinc”, eroi pe catafalcul judecății materne la Bulandra
Carne de tun, împachetată și trimisă acasă. În sicrie de zinc. Dintre picioarele însângerate ale mamelor a țâșnit nu demult viața. Viața crescută în pântece care s-au bucurat să le poarte, viața unor mari promisiuni, viața a cărei inimi a bătut odată împreună cu inima ce i-a pompat grijuliu sânge și i-a mângâiat apoi creștetul…
-
Dragostea, un dans despre noi însumi la modul nepersonal: „Aproape”. La Excelsior.
Ca pe tine însuți. Zice-se că așa trebuie iubit Aproapele. Mai ales atunci când el e atât de aproape de tine încât e cel mai departe. Depinde de pe care parte a sferei începi să măsori. Și dacă privești dinspre el ori dinspre tine. Trebuie iubit atunci când își montează cortul în curtea ta, fără…
-
Nevoia de a ști că, dacă vei cădea, cineva are să te prindă. În orice anotimp, în orice lună, în orice zi, oricât ai fi de speriat: „VISUL” re-actorului clujean
Actori și re-actori. Visători care-și revisează visul, ridicați de la pământ din nou și din nou după fiecare prăbușire, scuturându-și frenetic cu mâna stângă genunchiul murdar de praf, în timp ce dreapta caută să oblojească și să acopere deopotrivă rana sângerândă din celălalt genunchi, în speranța că n-are s-o observe nimeni. Zboruri de binecuvântare și…
-
Trece repede, trece imediat: „Tatăl”, despre portretul perfect al unui vieți cu Victor Rebengiuc la Bulandra
Viața, așa cum arată ea de la capătul de care omul se agață cu aceeași candoare cu care a pornit din capătul celălalt. În timp ce se miră, se întreabă, râde, plânge, dansează și se reinventează din nou și din nou, într-o perpetuă luptă cu tabla memoriei și buretele ce-i șterge ghiduș rândurile și desenele…
Luciana Antofi - eseuri teatrale 