Gri.
O superbă joacă teatrală împletind în cosițele unei Cosânzene mult dulce și frumoasă (ce-o vorbim!) albul și negrul în căutare de definiție pentru Tot și toate. Prezentate în vârful opincilor la raport lingvistic în ușa sobei dramatice la ceas de mitologie, legându-și cu grijă nojițele în jurul gleznelor ce grăbesc ștrengărește pasul pe claviatura la care magul Silviu Pucărete l-a așezat din nou pe iluzionistul Vasile Șirli spre a-l însoți (tiptil!) într-o nouă aventură teatrală. De data asta sută la sută românească, nu înainte să-i strecoare și lui sub bagheta magică o partitură excepțională (încredințată de la început învățăceilor, anume vârâți de Dragoș Buhagiar sub tocile de sub care-și care-și ițesc căpșoarele curioase, ridicate doct peste volanele gulerelor în care și-au lăț-lungit temporalul întinzându-l șugubăț peste epoci până peste marginile ecranelor din dotare, prezentați întru iluminare și tălmăcire la Academia de basm), atent meșteșugită de doi tălmaci ai spiritului și simțirii pe aceste meleaguri:Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi. Autorii unui superb text de poveste, un șirag de piatră rară revărsată pe moșia Thaliei după scotociri atente printre comorile ascunse în basmul nostru de căpătâi, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” al lui Petre Ispirescu, potrivindu-i în filigran nestematele într-un giuvaer lingvistic contemporan, numai bun de purtat cu mândrie la reverul pieptarului autohton întru recunoaștere și apreciere strămoșească.
O lecție de iubire de limbă, de oameni, de viață și de teatru într-una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care geniul lui Silviu Purcărete o putea ticlui spiritului românesc, cu care se joacă ștrengărește câtându-i pricină la fiecare pas, înghiontindu-l cu mult umor, cu autoironie și sarcasm foarte bine plasat, ținându-l în elasticul praștiei sau trăgându-l nemilos de brăcinari, purtându-l cu izmenele-n băț și lăsându-l cu pantalonii în vine când îi e lumea mai dragă. Că-i cam este. Iar dacă se poate spune ceva atoatecuprinzător despre textul semnat de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi este că e un text-bucurie, o celebrare a limbii ce dovedește o fină cunoaștere a poalelor cu care umblă anume ridicate să i se vadă toată nerușinarea și să se facă de râs. Și nu de orice fel de râs, ci de unul de cea mai bună calitate, asumat, răstit, apostrofant, dureros și tămăduitor deopotrivă, rar tălmăcit prin teatrul nostru, îmbrăcat sumar în pânze jucăușe care-i acoperă obraznic goliciunea lăsând să se vadă nurii ispititori ai unui vizual-teatral atât de (re)cunoscut dintr-un nou joc de șah între albul și negrul deja consacrate pe care se poate pune la fiecare mutare tripla iscălitură Purcărete-Buhagiar-Șirli.
Tandrețe fără bătrânețe.
Așa arată eterna tinerețe din spiritul teatral al lui Silviu Purcărete, un fel de dojană cu mângâierile gata pregătite la fiecare pas din același efemer ludic, hipnotic și magic cu care-și scrie mereu veșnicia prin sălile noastre de teatru, de astă dată scrijelit în aerul mirat al Sălii Majestic a Odeonului, unde viața se va juca la vedere, cu moartea pe masă. Parcă anume spre a-l ajuta pe Unchiaș (un excelent Claudiu Bleonț) în a-l ispiti mai abitir pe Făt-Frumos să vină pe o lume deja damnată la pieire, cum s-a consemnat deja în registrul celor ce-și tocesc coatele pe băncile Academiei.
Claudiu Bleonț deschide cu zgomot cufărul de nestemate lingvistice cu care învățăceii purced cuminți prin proverbialul românesc, chiar înainte de a da însărcinare împăratului și împărătesei (în varianta lor tânără, un delicios cuplu reușit de Silvian Vâlcu și Ruxandra Maniu) să dea drumul la poveste în lipsă de altă sarcină (!). Dar după buchiseala (re)denominativă a unei noi ediții, revizuită, a lexiconului, în care toate cele românești nu mai sunt toate în aceeași fire și capătă un nou nume. Și gen. Și număr. Și caz. Că de undeva trebuia să înceapă și demitizarea!…
Parte cu parte în căutare de întreg după o nouă lege a firii care trebuie să facă loc Omului. Cuvintelor lui noi. Și poveștilor lui mai vechi, printre care și cea de căpătâi. Cu Făt-Frumos plângând neînduplecat în pântece refuzând a se naște (!), provocându-și părinții cu promisiunile fiecărui „cutare” dezambiguizat până la identificarea formulei fatidice ale denepromisului. Care în ziua sorocului dă și drumul la vrajă.
Și la ingeniosul drum inițiatic pe care Niko Becker i l-a pregătit meticulous și rece personajului său, un Făt-Frumos curios, curajos, încăpățânat și trist, oarecum resemnat însă de neoprit, în ciuda insistențelor tatălui său împăratul (în varianta adultă absolut minunat Ionel Mihăilescu, actorul cu una dintre cele mai generoase partituri, care va și prelua ștafeta de Făt-Frumos pe drumul de întoarcere, după împlinirea profețiilor), gata să cutreiere lumea spre a găsi cele făgăduite la naștere – tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte –, convins că are să le afle și să se și lepede de ele așa cum spune la legendă. Însoțit cu fidelitate de nelipsitul cor-suport purcăretian și de vigilentul Zorilă (tot un personaj marca sută la sută Purcărete, căruia îi dă viață cu multă migală și o energie debordantă Diana Gheorghian, dovada vie că s-a purces deja prin Valea Plângerii, inițial grădina împărăției, că se joacă încă de la început chiar cu greșeala, vina și moartea la vedere, și măcar la nivel de conștiință, cum ni s-a promis în uvertură), iepurele alături de care se încumetă să sară din când în când rosturile, parcă anume rânduite și așezate de-a curmezișul în calea Omului pentru a-l ispiti să le sară.
Sub atenta și delicioasa supraveghere a Unchiașului (un excelent povestitor-amfitrion și un confident de încredere) și în solida tovărășie a Calului (consistent și memorabil Eduard Trifa), un personaj fabulos lansat la apa narativă în dublu rol (introdus de împărat încă de la început și drept strălucitul absolvent Eduard, în care-și pune speranța bunei însoțeli a lui Făt-Frumos), cu care reușește un interesant parteneriat inițiatic de sorginte autohtonă (în concordanță cu basmul ce i-a zămislit), pe care Purcărete alege să-l ciocnească zgomotos de un cuplu apusean de personaje-oglindă, ducele șvab Von Locknow (foarte bun Ioan Batinaș) și calul său Christoph (Ionuț Kivu), și el student (la Augsburg!), așezând sarcastic față-n față (în ceea ce cred că e una dintre cele mai elaborate scene ale spectacolului la nivel ideatic, excepțional susținută retoric-argumentativ de Ioan Batinaș) modelul românesc de utopie cu unul occidental, împingând minunat paralela narativă și îndoindu-i abil sensurile către o intersecție concluzivă, suprapunându-le calea până la recognoscibil și identificare, găsind chiar direcția de mers din miezul preocupărilor de o viață ale marelui regizor (care se ia și pe sine însuși peste picior, excelent vine trimiterea la Faust!), doar-doar om reuși să învățăm ceva din exemplul didactic-mitologic redus până la esență în această superbă arătare cu degetul, din care pare să ne încăpățănăm, din nou, să nu învățăm nimic, primind bucuroși să ne continuăm drumul spre o deja preconizată pieire.
Dar numai spre a face posibilă înaintarea prin poveste a lui Făt-Frumos și a Calului său, ce n-ar ajunge altfel pe tărâmul Gheonoaiei, o superbă Virginia Rogin care reușește un portret fermecător-repulsiv al acestui personaj de basm, îmbibând-o atent cu straturi de erotic geriatric (!) excelent controlate, prin care împachetează fascinant în senzualitate (minunată actrița și la nivel de rostire și la nivel gestual) desfrâul dezgustător ajuns și el la vârsta senilității, numai bun de autoironie, de sub care țâșnește, într-un monolog excepțional care se înscrie cu succes în lecțiile de estetica urâtului conținute de operele purcăretiene, un comentariu acid despre socializarea de altădată (!) ce prefațează în chip justificativ dovezile de cruzime absolută, îmblânzite odată cu trecerea timpului și pierderea dintelui. Enclitic (!). Vinovat de mușcături savuroase din familii semantice și lexicale, eșuate în boli ale trupurilor ce trăiesc pe timp împrumutat, însărcinate cu buna pază a hotarelor efemerului. Deschise în cele din urmă din ordinul Gheonoaiei (îmblânzită de scrisoarea de dor către mamă din emoționantul monolog al lui Niko Becker) către un ultim popas înainte de destinația mult visată: tărâmul surorii sale, Scorpia. Personajul cu trei capete, fiecare cu convingerile lui, care trebuie abordate cu mare grijă (din nou savuros unchiașul într-o lecție de neolingvistică și filosofie post-basmică după cele mai noi norme lexicografice) pentru a trece proba de lexicologie a tricefalului. Care-și bagă și coada (!).
Și-și ține în stare de vigilență maximă întrupările (minunate Scorpiile cărora le dau viață Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Anda Saltelechi și Antoaneta Zaharia), plantate pe câmpia jumătate înflorită jumătate pârjolită a limbii spre a aține calea celor ce s-au încumetat să înainteze spre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte printre lanurile de argou, numai bune de deschis porți ce se încăpățânează să rămână altfel ferecate. Pe care-i tratează cu bestialitate, versuri de post, argumente literare feministe și rime de scrum (!), judecându-i aprig pentru îndrăzneală în timp ce întocmesc sinteza gri-urilor esențiale pentru urechile deschise să o primească, închizând pedagogic în definiții Totul și toatele. Cum au încercat probabil și cu ultimii vilegiaturiști ce s-au încumetat în aventură pe tărâmul utopiei înaintea lor, același cuplu german de care se ciocnesc pentru a treia oară (excelentă ideea de a lăsa de această dată calului Christoph – delicioasă revolta lingvistico-metafizică a lui Ionuț Kivu – deslușirea misterului Von Locknow care ne traversează dinspre Orient spre Occident), tot fără învățăminte, pecetluindu-și destinul fatidic. Strecurându-se printre fiarele sălbatice și înaintând prin pădure cătând să-și ascundă frica, ignorând povețele și refuzând prețul sacrificiului sugerat de uncheș, potolindu-și mirarea filosofică cu o cană cu apă. Dând start comparațiilor dintr-o altfel de sete (ce va culmina cu revelația asemănărilor cu povestea occidentală, ce devine în economia temporală doar o întâlnire a călătorului cu el însuși pe drumul de întoarcere). Pe care nici măcar dansul zânei (întrupată suav în alt trio-personaj, Ioana Mărcoiu – Crina Mureșan – Paula Niculiță, co-autoare ale unui fascinant joc complementar de umplere a cofelor cu apă, care-i fixează tărâmului mult-dorit mirajul) și complicatul ei calcul (ce conține și doza de ironie pentru socotelile specifice basmului) prin care reușește să adape toate ființele fantastice și să potolească setea tătâne-său, care petrece zilnic toate cele cinci anotimpuri (!).
Un atemporal atât de râvnit căruia-i pune brusc capăt ranița plină de sângele lui Zorilă, făcând inevitabilă și obligatorie calea-ntoarsă către originile basmului înainte de găsirea definițiilor pierdute în Valea Plângerii, transferate întru deslușire sfetnicilor făr’-de-suflet ce luminează fețele învățăceilor din geamlâcul ce le potrivește rostirea cu explicația în motoarele de căutare la intrarea în cele mai noi odăi lexicale virtuale, poate încă în căutare de reducere a lexiconului la un singur cuvânt (!), după ce s-a interzis mai întâi folosirea între pereții lor a tuturor cuvintelor negative sau discriminatorii. Lexicon din care a rămas (după un superb festin teatral în care au fost eviscerate, pe rând, toate organele corpului nostru lexical – experiment canibal căruia i s-a supus cuminte unchiașul, revoltat de toată încăpățânarea și rezistența la schimbare a basmului (într-un ultim monolog-comentariu la adresa lui!) –, sub hohotele triumfătoare ale Gheonoaiei și mâna iscusită a chef-ului cu accent franțuzesc – Relu Poalelungi –) doar dorul lui Făt-Frumos și frumusețea călătoriei, palaturi luminate cu care toate generațiile pot face azi un selfie reușit.
Într-un spectacol teatral metafizic al zămislirii tuturor reînceputurilor, ce dinamitează cu bună știință clișeele și invită la (auto)descoperire, mergând către trezirea spirituală pe firul traumelor individuale și colective, comprimate și reinterpretate minimalist, reduse la esență și reinvestite magic cu sens nu neapărat nou, ci mult îmbogățit (în perceperea și abordarea temporalului, spațialului, lingvisticului, comunității, autorității, tradiției, familialului, intimității, sexualității, chiar și politicului) al arhetipului care împrietenește lesne toate categoriile de spectatori, indiferent de criteriile de diferențiere. Un vizual esențial și penetrant în care linia orizontală e iarăși regină, decupând din nou scena spre a-i fixa marginile tablourilor (mișcate și aduse în poziție pe turnantă prin câteva elemente simple și spectaculoase de decor ori de recuzită – precum izvorul cu robinet ori scaunele-șa (!) – ), sugerând neîntrerupta căutare și preumblare și stațiile-martor ale evoluției transformatoare pe care le vei îndosaria negreșit în acest nou album în mișcare de celebrare a existenței, a năzuințelor și fatalităților noastre consonante și disonante, îmblânzite prin jocuri de cuvinte și de estetică teatrală, înțesate cu pilde și vârâte sub costume-comentariu, și ele suport (alături de un minunat ecleraj ce susține starea de mister ce înfioară întreaga distribuție, mai ales în scenele de grup) pentru firul narativ, dar și o declarație-susținere a unui stil recognoscibil al acestei minunate echipe artistice de creatori condusă de Silviu Purcărete.
Care a reușit să ridice sub ochii noștri sublima republică a spectatorilor-egali, ce încă mai caută să-și hrănească utopia eternității ori numai să întâlnească și să-și însoțească în efemer singurătățile-compatibile, obosiți de atâta umblet pe la vraci și filosofi care să le repare cuvântul „jale” înainte să se așeze și ei în rând.
Ce ar trebui oare să ni se întâmple ca să putem spune „Clipă, rămâi!”?
Și în ce limbă mai întâi?!…
„LEXICONUL AMAR” de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, după „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”
Teatrul Odeon, Sala Majestic
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Fotografii: Mihaela Marin
DISTRIBUȚIA:
Unchiașul: Claudiu Bleonț
Împăratul tânăr: Silvian Vâlcu
Împărăteasa: Ruxandra Maniu
Făt-Frumos: Niko Becker
Absolventul Eduard/ Calul: Eduard Trifa
Zorilă: Diana Gheorghian
Împăratul bătrân/ Făt-Frumos: Ionel Mihăilescu
Christoph: Ionuț Kivu
Gheonoaia: Virginia Rogin
Scorpiile: Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Anda Saltelechi, Antoaneta Zaharia
Zânele: Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Paula Niculiță
Bucătarul: Relu Poalelungi
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment