Azi în Dorohoi, mâine-n toată țara… și-n toată floarea din grădină!…
Stare de alertă cu nenea Iancu sau cuvânt împreună despre gândirea politică românească a utimului secol care încă ne mai poate veni de hac, înaintând nestingherită cu metehne și oratorie deloc domesticite până-n zilele noastre din geografia strânsă ghem în pumnul ferm al unui mare creator de teatru care i-a simțit poporului numitorul comun, sucindu-i anume harta (esecutată de Institutul Geografic al Armatei exact la începutul veacului trecut) să-i verse cât mai degrabă Siretul direct în Dâmbovița și provincialismele fix în inima Capitalei!…
Într-o desfășurare pe orizontală a unei istorii și a unui autohton ce nu-și mai recunosc rădăcinile și centrul și își revendică hilar tot felul de granițe și independențe față de mentalul bipolar colectiv, care ne face încă posibili într-o perpetuă eră caragialiană în timp ce ne căutăm mai abitir busola pierdută între legitimitate și exasperare, învârtite inteligent acum în jurul celebrei scrisori pierdută parcă numai ca să ne testeze vigilența și verticala în caz de situație de urgență în mileniul trei.
Mobilizare exemplară a regizorului Alexandru Dabija, un creator ajuns la vârsta îmblânzirii tuturor stridențelor pe care le transformă deștept în esențe și ni le servește în doze mici și savuroase de teatru de foarte bună calitate, numai bun de ciocnit ceremonios la fiecare pas (!), aducând excelent împreună, în semiîntuneric și șoaptă intim răstită, starea de veghe și de alertă a pericolelor de ieri și de azi, invitând cu băgare de seamă la reflecție în timp ce înregimentează apucăturile din vremea lui nenea Iancu într-un ambient cazon, în care armata bine instruită de personaje caragialești își așteaptă cu plăcere ordinul numai bun de executat în atare situațiune de prag de război cum se arată și vremurile de azi. Sub cele câteva acorduri recognoscibile din genericul unei vechi emisiuni-concurs de muzică folclorică a televiziunii publice (!) ce-și caută eroi prin folclorul cotidian, picurată prin difuzor ca leit-motiv muzical al celei mai cunoscute piese de teatru românești din toate timpurile, atacată din nou, acum în cheie vădit sarcastică, semn că scrisoarea e pe mâini foarte bune indiferent cine are s-o găsească.
Pentru că sigur are să o caute temeinic polițaiul Ghiță Pristanda (excelent Alexandru Jitea!), însărcinat de această dată nu doar cu atenta scotocire după misivă dar și cu o delicioasă cotrobăială prin tezaurul slugărniciei după cele necesare întru bună strecurare prin orânduirea schimbătoare a vremurilor, păpând tot ce i s-a pus în bot (în scena memorabilă proaspăt iscălită care cred că va rămâne înscrisă în paginile teatrului românesc!) ferm convins că sătulul nu are să creadă vreodată la ăl flămând!…
Nimic mai potrivit pentru începutul (jucat cu concluzia neplăcută la gust pe masă!) acestei lecturi a textului lui Caragiale decât o înviorare cu gândul la datorie (și demonstrațiile la vedere!) a personajelor parcă antrenate de decenii să se mențină în formă până azi (!), cătând fără-ncetare să pună sub lupa ironiei remedii pentru cum s-ar putea trata maladia politică de care suferim dintotdeauna în timp ce-și pun pătrățelele și bicepșii mai bine la adăpost ca să nu cadă în dizgrația celor ce le țin fundul pe scaunele puterii, fie chiar și prin intrigi amoroase (Lucian Iftime reușește un minunat Ștefan Tipătescu!), pusă la zid cu exerciții deloc sofisticate de body&spirit building.
Într-o manieră discretă de a ajunge în contemporan fără apel la tehnică și tehnologie, ci doar rafinând în spirit, prin esențializări pertinente și dedublări propuse întregii distribuții, ce-și joacă la vedere și comentariile contemporane asupra personajelor încredințate, preferând un atemporal îmbrăcat în uniformă militară și înarmat (doar!) cu țoiuri pentru fiecare dușcă de real și amar ori acru cu care își pavează drumul alegerilor personale ce au să le așeze de o parte și de alta a eșichierului (!) până s-o alege albul de negru (sau de roșu, deh!) înainte să se amestece în gri (sau roz!…).
Mă număr printre spectatorii care au apreciat și montarea de acum 15 ani de la Comedie (celebra înscenare la al cărei decrepit propus atunci de Alexandru Dabija și-a adus minunat contribuția și Ada Milea) pe al cărei afiș se regăseau și numele unor actori din actuala distribuție de la Act (în cu totul alte roluri), aș risca să afirm parcă venită acum să decripteze în cheie cazonă aceeași raportare la grotescul caragialian, deși nu mai sacrifică din text și și-a pierdut sordidul, bagatelizările și naționalismul de bodegă pe care le-a înlocuit cu o excelentă disciplină (obținută și prin austerizarea spațiului scenic) intim confesivă a fiecăruia dintre personaje, excepțional lucrate spre a conține în discursul și gesturile lor acțiuni, reacții și relații care nu mai sunt acum la vedere.
Ale unei societăți amenințate cu Garda de postav (cu mici accente quadrillé, écossais și roșu, pe ici pe colo, prin punctele esențiale ce se cer revizuite după renunțarea la crinoline, danteluri și zdrențe (!)), nevoită să șușotească mai abitir prin colțuri, cu pălăria preschimbată în chipiu peste creștetele la fel de lipsite de gânduri serioase în legătură cu soarta politică a țării, halba înlocuită cu țoiul spre a găzdui licorile mai sofisticate ale vremii noi (…noi cu cine bem?!…) în care aromele aroganțelor se amestecă mai cu ștaif și rostirile sunt mai puțin defectuoase, deși apele prin care se înaintează sunt la fel de (sau chiar mai) tulburi.
S-a schimbat categoric doar noul lor amiral, elementul surpriză (și!) al vremurilor noastre sau întreruperea în alb a codului vestimentar militar și a celui de limbaj strident colorat propus de nenea Iancu, în acest excelent Dandanache reușit de Marcel Iureș (Agamemnon, zic!), deloc peltic, categoric, curios, vigilent și activ implicat în captarea atenției publicului pe care-l avertizează mereu din priviri asupra propriei înșelăciuni de care e perfect conștient, jucând doar pe prostul în fața celor nevoiți să-l accepte drept câștigător al alegerilor, pretinzând nobile origini grecești (!) și punând cu o mână asul (scrisoarea) din mânecă la păstrare pentru alegeri viitoare (!), în timp ce cu cealaltă cercetează cu interes pantalonii de jocheu (!) ai coanei Joițichii, într-o perfectă ancorare în prezentul pe care-l vrea cucerit până la capăt.
Până la Zoe a mereu agitatei Oana Predescu pe care o curtează cu o curiozitate lascivă, ațâțat de prezența electrizantă a acestei femei mereu călare (chiar și la propriu!) pe situație, singură într-o lume a bărbaților în care a învățat să se descurce (în timp ce i-a încurcat după voie!) fără ajutor, deși i-a fost dublată reprezentarea de gen pentru oleacă de egalitate de șansă (însă printr-un personaj desenat în tușe foarte groase, Brânzoveneasca Ruxandrei Maniu care performează la polul opus, al obedienței, de unde încearcă inutil să se smulgă și să se căpătuiască fără a pricepe prea multe, slugărind la vedere partidul și pe Tache Farfuridi într-un cuplu bombastic al comediei ășteia în care e legată complice, prin cearcănele ce le pecetluiesc amândurora neliniștile, de un foarte credibil Ionuț Moldoveanu, al cărui personaj curajos cotrobăie vigilent după trădare punând punctul pe i-ul din scr„i”soare la fiecare apariție și retragere – muma lui Tipătescu… cel Mare… priceless…(!)).
O Zoe nu foarte bărbată dar suficient de hotărâtă (isterică pe unde se poate!), mereu cu hățurile în mâini chiar și atunci când situațiunea scapă de sub control (și o încalecă la propriu și la momentul potrivit!), vulnerabilă şi seducătoare cât să nu cadă în ridicol, știind exact unde or s-o poarte caii pentru că are mereu șaua pregătită să-i schimbe.
Asta și pentru că regizorul i-a dat pe mână doi cai (frumoși!), numai buni de sărit de pe unul pe altul și de strunit fiecare cu maximum de efect comic spre deliciul publicului: soțul Trahanache al venerabilului Marian Râlea, care-l împlinește cu mult haz pe naivul încornorat tradus (chiar și) la vedere, cu buzunarele pline de celebrele truisme dar și de provocări noi (răzgândiri și poticniri delicioase, bucățele de răvășel și polițe rupte la nervi, medicamente contra depresiilor denominative caragialești și franțuzisme de ocazie păstrate la îndemână în sacoul uniformei alături de spasme savuroase cu care-și însoțește rostirea în ritm de telegraf sau își păcălește dedublarea prin aparatul de emisie-recepție (!), pe scurt: tot felul de delicatețuri de gestică și limbaj cu care-și iscălește savuros rolul în fața oricărei adunături!) și Ștefan Tipătescu al versatilului Lucian Iftime, actorul cu o carismă aparte și o voce inconfundabilă ce-l poartă seducător pe prefectul amorez iute la mânie și la gelozie între două extreme perfect asumate (public și personal) parcurgând cu viteză drumurile între agonii și extaze circumstanțiale, neobosit strateg nevoit să lupte (!) cu cea pe care o iubește și să pună ferm ordine în trădarea celorlalți (de trei ori – plus!).
Un trio la mâna lui Nae Cațavencu (Dan Rădulescu aruncat direct vătămat în scenă în rolul gogomanului cel dintâi – dintre fruntașii politici! –, prezentat anume într-un mod ne-regulat, „ales” de Ghiță anume spre a fi ofensat de prefect cu toate propunerile sub demnitatea lui de deputat aspirant, emasculat înainte de a da mâna cu mânușița fină ce-i pregătește mandatul (!), curajos doar în momentele în care rămâne singur) până la proba contrarie:
depeșa f. f. urgentă cu numele surpriză care-i va aduna pe toți înainte de pauză, unindu-i într-o fatalitate tip decembrie ’89, surprinzându-i împreună pe metereze și în cadru (am învins, vom lupta împotriva guvernului….) însă cu pantalonii în vine, poate anume să-i asorteze la istoria nostră revoluționară și la purtările Cetățeanului turmentat al lui Iosif Paștina (un rol văduvit inteligent de importanță în economia aceastei montări, deși nu i-au fost sacrificate replicile), trimis prin dosul evenimentelor la vedere ale istoriei printre noi, în banca alegătorilor cu cele mai bune intenții și cele mai puține opțiuni, obligați din nou să caute și să evalueze printre rândurile lui Caragiale prin geanta plină de adrisanți necunoscuți sau morți după răul cel mai mic.
Treziți în a doua parte a spectacolului (ca noi toți într-o buimacă dimineață de noiembrie de dată mai recentă!), după ce și-au exersat mai întâi opiniunile, demagogia și definițiile subversive ale democrației și ale statului de drept (bine susține Ionuț Moldoveanu discursul lui Farfuridi, împlinit de Brânzoveneasca cu vorbe goale și neînțelegeri de tip contemporan), invocând (doar obositor retoric!) valorile europene și aducând în discuție revizuirea Constituției și a legilor electorale (îngropate în fașă de Cațavencu!), confruntând apoi atent discursurile din preajma scrutinelor de ieri și de azi, aliniate delicios de Cațavencu de la înălțimea (!) lui de catindat gata învins (prea mărunt pentru un discurs atât de mare!…) întru comparație din punct de vedere istoric și juridic, exersând la dublu, în fața spectatorilor din secole diferite, sentimentul libertății deșarte, comportamentul plin de derapaje electorale și dubla oratorie în van în fața cetățenilor păcăliți la nesfârșit cu ierarhiile șubrezite și înșelătoare (excelente decupajele operate de la înălțimi diferite ale tribunei!) și promisiuni de mai bine dinspre depărtările lumii civilizate, de unde încă mai așteptăm soluții salvatoare. Până la intonarea „Marșului triumfal” (primul imn național al țării, compus de Eduard Hübsch și adoptat oficial în 1862, folosit azi de Armata Română în ceremonii ce presupun întâmpinarea demnitarilor străini de rang înalt, aici și complet necunoscut (!)) adus în cotidian pentru ultimele frisoane de arbitrar și tolerabil.
Așa arată, pe scurt, scrisoarea lui Alexandru Dabija către contemporani, o esențializare a comicului celui mai mare dramaturg român ce dă amiralului mucalit de la Act ce-i al Amiralului, traducând împreună pentru mai tinerii lor concetățeni subtilul şi ambiguul caragialian care au străbătut nealterate istoria desenându-ne iureșul politic contemporan, ciocnind în cele din urmă un pahar de hohot amar peste toate nechibzuințele noastre de ieri și de azi, ținându-ne cu tălpile goale pe lama cu două tăișuri ce stă să ne taie iar craca între un fel românesc de a fi și un fel și mai românesc de a deveni ce-am devenit.
Așa arată teatrul când un general al său dă milităria jos din pod.
Ca să se audă mai bine.
„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale
Teatrul Act (un spectacol produs de Sanador)
Regizor: Alexandru Dabija
Costume: Maria Miu
Fotografii: Alex Iureș
DISTRIBUȚIA:
Agamemnon Dandanache: Marcel Iureș
Zaharia Trahanache: Marian Râlea
Nae Cațavencu: Dan Rădulescu
Ghiță Pristanda: Alexandru Jitea
Ștefan Tipătescu: Lucian Iftime
Zoe Trahanache: Oana Predescu
Iordache Brânzovenescu: Ruxandra Maniu
Cetățeanul turmentat: Iosif Paștina
Tache Farfuridi: Ionuț Moldoveanu
Durata: 2 h 30 min (cu o pauză)
Restricție vârstă: 14 ani
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment