Bătrânul cavaler privește galeș către zarea care se golește de vrăjmași, unde ultimele armuri dispar încet după săbii, stingându-și lucirile în soarele apusului care le va acoperi curând de rugină și întuneric, înghițind pentru totdeauna rușinea unor înfrângeri atât de zdrobitoare. Nu a renunțat încă, doar își trage puțin sufletul, obosit de atâta luptă istovitoare cu oștirile de amenințări pe care a reușit să le țină departe de oameni. Își scoate armura, își lustruiește coiful ciobit și își scutură cu luare aminte lamura și epitomul nobleții spaniole, cu tot cu virtutea și eleganța cavalerilor de altădată, înghesuite într-un supranume sub care are să învie curajos și mâine mitul cavaleriei sub soarele hispanian, ce are să răsară negreșit de după dealuri după ce noaptea va mai odihni puțin idealurile omenirii. N-a fost decât o iscodire dintr-o căutare mai lungă, ce n-are să se oprească niciodată.
La orizont văd corturi înălțate.
Aud ropot de cai de-a latul câmpiei,
Unde sunt regii, unde-s șambelanii?
Reînviați evul cavaleriei!
Hai, să fim serioși, când am văzut ultima oară sub soare un cavaler în armură strălucitoare? Un om viteaz și onorabil care sub cerul liber să călărească și aventuri cât e ziua de lungă să trăiască, poate dintre cele mai uimitoare?!… Firește, el e menit să hoinărească, în calea primejdiei să se așeze, nedreptatea s-o-nvingă și onoarea astfel să-și sporească… pe cei cu mai puțin curaj de rele să-i ferească!…
Și iată, totuși, pe afiș, un cavaler! Cu lance, cu armură, scutier, cu o îngrijorare-n uitătură și cu figura parcă tristă el!… Și cum e cavaler adevărat, să i se spună ce are de făcut prea mult n-a așteptat, aud că cele mai neînfricate vise din romane cavalerești la subsuoară și-ar fi luat… la Teatrul Act.
Da, știu, trăim într-o epocă prea depravată, de vise, versuri și naivitate lumea e demult îndestulată!…
Așa că încercați acum să recitiți în gând cele de mai sus, cu tot sarcasmul pe care-l puteți înghesui în vocea și rostirea inconfundabilă a lui Marcel Iureș. Sau mai degrabă în șoapta plină de tâlc a acestui altfel de Don Quijote, deloc naiv și totuși infinit fragil, care frânge meticulos versurile pe genunchi spre a le reda teatral un altfel de lirism, mult mai fin și mai adânc, în timp ce cărțile de poezie ale eroului său sunt arse pe rugul ignoranțelor de ieri și de azi, dimpreună cu toate romanele lui cavalerești.
2026. Calea Victoriei, 126. Alte două bătălii azi și mâine, după aproape un an de lupte crâncene câștigate de publicul bucureștean alături de splendidul cavaler veteran, demult rătăcitor iscusit prin ale vieții, ale minții și ale teatrului, un erou al imaginarului pus în slujba celui mai delicat uman sub atenta reinterpretare a unui mit universal, încăpută de curând pe mâna unui remitizator celebru al scenei noastre, regizorul Alexandru Dabija. Care îl aruncă în luptă cu mâinile aproape goale (ce-i drept, are până și cal!… iar scutoerul lui, măgar…), punându-i la îndemână doar câteva personaje (încredințate actorilor de casă, din nou la datorie) care se îngrijesc îndeaproape de bătrânețile și imaginația lui. Un Cavaler al Tristei Figuri ce refuză delicios îmbătrânirea și scotocește în continuare plin de speranță, cu licăririle tinereții încă lucind în privirile mereu pline de-nțelesuri adânci, după iubire și frumos, adică după tot ce are omul nevoie ca să-și împlinească sensul în scurta lui vizită prin această lume.
Un poet al fragilității umane, căreia îi dezvăluie în lumină nouă splendidele vulnerabilități în fața trecerii, erou al vieții de toate zilele și al dramei tradusă în limba română de poetul George State după o piesă scrisă tot de un poet (mai degrabă un libret gândit pentru un musical de mari dimensiuni, textul conținând cânturi, indicații precise pentru coruri și scene poate chiar impresionante de grup), britanicul James Fenton. Un scriitor cu vână (jurnalist și critic de artă) care a reușit să recupereze din paginile vechi de literatură mare premisele pentru un excelent text dramatic, redându-l lumii pe celebrul cavaler din la Mancha într-o piesă puternică și romantică, deloc melodramatică, inspirată de capodopera lui Miguel de Cervantes, din care a extras inteligent miezul, demitizând ușor numai spre a remitiza, analizând și traducând în limbaj contemporan spiritul cavaleresc invocat de eroul lui Cervantes și slujit până la capăt de acest excepțional Don Quijote de pe malul Dâmboviței. La foc mic, pe îndelete, la vârsta la care esențele tari se așează sigure în sticluțe mici, spre a fi servite cu mare socoteală în ceasuri la care umanitatea își mai pierde curajul și busola, urmând să ne-aducă aminte de lucrurile cu adevărat importante.
Umanizat fascinant de Alexandru Dabija și interpretat cu măiestrie de Marcel Iureș, Don Quijote de la Act este lăsat să se lăfăie ironic și autoironic, cu metatextualul mereu la vedere, în idealurile lui cavalerești ajunse și ele la vârsta deplinei maturități, dozând atent (auto)referențialul și micile comentarii aproape personale asupra vieții și textului, rafinate până la gesturi mici și șoaptă, prin care-și impune mereu respectul și își asigură maximum de atenție în micuța sală a Teatrului Act. Spațiul ideal pentru acest confesional îndrăzneț și dureros, în care actorul stabilește repede convenția și ritmul curgerilor teatrale pentru mai tinerii (și totuși vechii!) colegi de scenă cu care se cunoaște atât de bine și care-i amenajează plini de compasiune (!) atmosfera și spațiul de joc bătrânului său personaj, pentru a-i ține în viață iluziile. Aici intervine dubla convenție, de care se servește magistral Alexandru Dabija, lăsându-ne să percepem actorii din distribuție atât ca prezențe permanente sau episodice în povestea și acțiunile aventurierului dornic să-și aducă la viața simțurile, cât și ca personaje-suport (inspirante) pentru îngrijirea unui veteran de-al nostru, făcându-ne responsabili împreună de buna lui rătăcire prin imaginar înaintea apusului pentru ca realitatea tuturor să fie cât de cât suportabilă.
Eliminând conținutul muzical din piesa lui Fenton și rearanjând ingenios textul, contras cu acțiuni cu tot în doar câteva personaje, Dabija reușește o bijuterie teatrală care sintetizează temele și caracterialul bogat, prezentate deloc schematic, din care șterge priceput orice urmă de echivoc, folosind eficient puținele resurse și investind totul în jocul precis al actorilor, ghidați să implice asumat personajele-suport perindate în viteză prin acțiunile deliberat bagatelizate ale cavalerului rupt în tur, niciodată lăsat în visele goale însă mereu caricaturizat și luat peste picior. Dar înarmat încă de la început cu un scutier de nădejde, cu care reușește un cuplu remarcabil, smulgând necontenit zâmbetele spectaorilor. Dan Rădulescu este un Sancho redutabil, pe potriva consistenței stăpânului său, un fel de voce a vocii conștiinței (prin dubla raportare, la sine și la Quijote pe de o parte și la ceilalți pe de alta), venită să supracomenteze comportamentele tuturor și să mai tempereze flacăra cavalerului, în timp ce caută să-i mențină plăsmuirile intacte, dezvoltând la vedere chiar și propriul ideal distinct (lăsându-se pradă visului de a guverna, momot către cele cavalerești sub promisiunea propriei insule) prin care confirmă pertinent, alături de partenerul lui de scenă, nevoia fiecărui om de a se lăsa purtat de aspirații și dorințe dintre cele mai îndrăznețe. Relațiile cu ceilalți îl ajută să împlinească la rându-i dimensiunea sarcastică a propriului personaj (pe mâna căruia au încăput și versurile, bine temperate) care o completează cu mult umor pe cea a stăpânului, asigurând complementar și lirismul poveștii, conștienți fiecare de importanța rolului pe care-l joacă. Să nu se ia (și nici să-i ia pe ceilalți) în serios devine jocul lui preferat, complice perfect al partenerilor de joacă, mult mai deranjați de toanele bătrânului, alături de care construiește atent capcanele amăgirilor pe care i le aștern în cale și în care primește bucuros să cadă chiar el însuși, dar și critic de seamă al deviațiilor de toate felurile de la legea moralei și bunul mers al lucrurilor, amendând la nevoie chiar propriul comportament cu dublă măsură de care este perfect conștient.
Universul zugrăvit este aproape în întregime masculin (aș îndrăzni să adaug chiar ușor misogin), prezențele feminine, sărăcite de duh și văduvite la vedere de estetic și senzual (chiar trimise uneori în frivol, grobian și vulgar), fiind folosite aproape exclusiv pentru rolurile lor sociale în dezvoltarea poveștii de bază (nepoată, jupâneasă și nevastă), deși tot actrițele (Oana Prredescu și Ruxandra Maniu) fac deliciul micilor narative cu care este condimentată piesa, prin personaje episodice pline de farmec și culoare ce ridică în scenă adevărate tablouri imaginare, uneori prin forța unui singur gest sau a unei replici bine ticluită și strecurată la timp unde e nevoie de ea pentru a schimba repede convenția. Plimbând savuros jupânesele și slugile pe bătătura lor, nevestele frustrate pe lângă cratițele și plozii lor (și copiii??? – excelent, Oana Predescu!), călugărițele benedictine (asupra cărora Dabija a operat o inspirată schimbare de gen față de textul lui Fenton) pe drumurile procesiunilor lor, vrăjitoarele pe lângă ceaunele lor (!), ducesele prin castele, domnițele prin odăi și țărăncile prin scăldătoare, ridicând din nimic un social tumultos și bogat, plin de case, acareturi, hanuri, capele, piețe publice, castele, văi și munți și tot felul de poteci, drumuri și răscruci unde epocile se ciocnesc una de alta iar masculinul și femininul se intersectează, se tachinează și se împiedică serios unul de altul și împreună de oștile imaginare comune de dușmani care dau năvală, pe care le vezi cu toatele așezându-se cuminți unele peste altele în micul punct de pe harta lungă a lui Sancho Panza, care le pregătește pentru lipsa lor de însemnătate geografică și demografică. Așa cum și Don Quijote le prepară pentru lipsa lor de importanță sentimentală, silindu-le să mărturisească, să creadă și să jure supremația frumuseții Dulcineei de El Toboso, idealul feminin după care tânjește, preschimbată prin farmece de un vrăjitor, gelos și pizmaș pe gloria ce urma s-o dobândească-n luptă, într-o banală muiere de la țară, căreia se simte obligat să-i recâștige onoarea și să-i redea frumusețea. Mai mult, regizorul hotărăște să nu încredințeze o posibilă apariție a Dulcineei nici uneia dintre actrițe, scurta ei vizită în gândul lui Quijote fiind întrupată de jugănarul proaspăt scopit (versatilul Iosif Paștina într-una dintre multele apariții nostime pe care le reușește, tot el meșterul Nicolás care se îngrijește de buna înfățișare a cavalerului, părintele care aghezmuiește cu atâta înverșunare cărțile spurcate de diavol, dar și vlăjganul scandalagiu, Biscainul zugrăvit pe limba contemporanilor – cu tatuaj pă gleznă și în cap beznă!).
O lume care-i tolerează îngăduitoare și îi încurajează complice toanele eroului aproape cotidian, cu sufletul chinuit de iubirea crudă care l-a rănit sau poate numai l-a rătăcit pentru o clipă prin lume și fruntea brăzdată de înțelesurile fiecărei înfrângeri în care ne regăsim cu toții. Un melanj delicios de ludic, sarcasm și șoaptă melancolică, alergate cu toată vigoarea sufletului veșnic tânăr îmbătat de iubire și șușotite cu toată eleganța înțelepciunii după experiența unei vieți trăite la maxim, fie și măcar în minte, de un bătrân idealist, dispus să-și dea ultima suflare în slujba desăvârșirii trecerii lui prin această lume.
Vor săvârși și azi isprăvi ce vor rămâne încrise în cartea tainelor scenei pentru toate veacurile viitoare. Poate mă-nșel eu, dar asta poate chiar să devină cea mai importantă aventură dintre toate!…
Vezi perechile astea de ochi care ne țintuiesc cu privirea de mai bine de două ceasuri? Adă-mi repede lancea și nu mă mai certa, Sancho, n-are să iasă mai prost decât cu morile de vânt… nu știi nimic în materie de aventură teatrală, habar n-ai!…
„Don Quijote” de: James Fenton, după romanul „Don Quijote” de Miguel Cervantes Traducerea: George State
Teatrul ACT București
Regia: Alexandru Dabija
Costumele: Maria Miu
Asistență regie: Ionuț Moldoveanu
Foto spectacol: Alex Iureș
DISTRIBUȚIA:
Don Quijote: Marcel Iureș
Sancho Panza: Dan Rădulescu
Roluri multiple: Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu
Vârsta recomandată: 12+
Durata: 2h 10min (cu pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment