Mijesc sfios zorii unei zile numai de ea știută. Se crapă de altădată.
Timpul tocmit și uitat ca din întâmplare în veacul trecut în „Câmpia” Ardealului își deschide încet baierile pungii în lumina greoaie ce străbate cuminte ceața deasă care te poartă către poveste, pogorâtă nemilos peste amintiri și umbre de oameni în nemișcare care împrăștie zvon de durere și ecou de pustiu. Casa de bârne cu acoperiș de stuf înnegrit își ridică temătoare borurile largi peste fruntea cernită și demult părăsită de gânduri, încremenită parcă în dezamăgirea cruntă că n-a avut cine să-i poarte mai departe clopul prin vitregiile eternității promise a se înveșnici pe bătătură în pânza groasă a cămășilor albe scrobite ce și-au pregătit ispititoare bufa pentru generații de prunci încă nenăscuți sub râuri de dantelă neagră de odinioară.
Stă parcă aplecată ușor, fără nicio urmă de nădejde, sub căușul palmei uitată streașină la ochi peste grumazul ridicat curios să întâlnească o privire nouă deasupra mobilelor vechi colorate din scândura pictată cu drag a trunchiului încă viguros al vreunui alt stâlp bătrân al vreunei alte case, scrutând cu ultimele licăriri din înțelepciunea privirii lumii cele vechi orizontul noului întins indiscret, cu căștile pe urechi, muzica dată la maxim și camera foto pornită pentru cel mai nou story, pe câteva rânduri de scaune învelite în catifea stacojie într-o sală de spectacol în care sună vinovată alarma unui alt mileniu!…
Și-n timp ce lângă prispa goală a casei paște nestingherit calul noului stăpân care-i administrează azi plictisit spațiul muzeal, năpădit vremelnic de râsetele Gen Z ce iau cu asalt maidanul necunoscut de joacă să-i toarcă oleacă vata de zahăr de pe băț (!), o așchie sărită odinioară nu foarte departe își cată drumul înapoi spre tulpină. Sau poate doar o creangă neliniștită ruptă odată din trunchiul puternic al neamului de un vânt mai capricios de schimbare ce-a aruncat-o undeva în lume, parcă anume să-i cate contemporanul și să-i aducă-napoi la vatra strămoșească vlăstarele primenite de veste proaspătă de istorie încă netrăită, numai ca să-nțeleagă și să ne arate mai bine de unde (n)i se trage.
Radu Afrim.
Și cea mai nouă poezie teatrală a lui, semnată inconfundabil alături de Compania „Liviu Rebreanu” pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș: „Zborul de la cuib”. O dramatizare proprie despre desprindere și înstrăinare după nuvelele lui Pavel Dan, un scriitor de forță (de talia lui Liviu Rebreanu și Marin Preda, prea puțin vizitat de dascălii noștri) care a părăsit mult prea devreme, la doar 30 de ani, viața și literatura satului românesc, redescoperit, dramatizat și recompus magistral teatral de Radu Afrim după specificitățile locale alături de echipa „Ierbar”-ului, crescută în sera poeziei bune a Simonei Popescu și trimisă după rădăcini la documentare temeinică și antrenament serios prin Transilvania interbelică pentru a-i scotoci drumurile vechi și bine bătătorite (făcute de nevoile omului, nu de capete de ingineri (!)) și a-i recupera urmele pașilor pierduți printr-o altfel de poezie.
O poezie populară veche cu obrazul rumenit de soare al Ardealului eliberat, întors cuminte după lovitura încasată de obrazul celălalt în străbuna sărăcie lucie, mereu prezentă în curtea care se umple pentru prăznuire, și huzurul de tip nou al calicilor ardeleni îmbogățiți păste noapte prin cerșetorie, furt și vagabondaj, pe care îi trădează apucăturile, zgârcenia și neștiința de carte dar pe care noua orânduire a lumii îi pune la masă cu domnii de viță nobilă și îi așează mândri în fruntea satului.
Amestecându-i pe nesimțite printre credințe, obiceiuri și superstiții străbune transmise și conservate pe cale orală sau recuperate parcă în timp real din pictura naivă românească și cărțile de folclor răsfoite la vedere cu miros încă viu de vopseluri întinse pe pânză sau cerneală proaspăt ieșită de sub tipar în care ești invitat să-ți vâri curios nasul plin de cele mai frumoase aduceri aminte.
Excelentă jonglare a Irinei Moscu cu vizualul și olfactivul prinse între patinele vechiului esențializat în diferite obiecte și forme dinadins estompate și fixate în misteriosul univers sonor afrimian al nopții din stingerile satului, traversat de greieri, cântec de fluier, glas de cucuvele și croncănit de cioară, țesute parcă direct în pânzele albe impecabile ale așternuturilor mereu proaspete cusute de mână și brodate cu migală (costumele, învelitorile, mobilele și obiectele vechi autentice au fost donate teatrului de prin județele dimprejur după apelul echipei de creație) direct în pânza narativă a păianjenului roșu, cât o boabă de măr.
Care cercetează curios fața lui Vasile, țoalele înflorate de lână, icoanele înnegrite și sticla afumată a lămpilor din casa cumnatului muribund Iacob, așteptat să-și împlinească ursita departe de cuptorul bătrânesc de cahale din odaia care-i odihnește lui Urcan bărânul oasele obosite traversate de astmă îndrăcită care-i chinuie amarnic o ultimă schimbare de vreme. Înainte să lase loc de hărjoneală în pat nou sub același acoperiș mocanului Grigore și Sîiei care-i va naște copilul (încă neschimbat) ce va umple cu plânset prispa (la care va fi ademenit de necredința unor părinți exasperați – ori numai de vorba de slavă uitată să fie trimisă către Domnul la ieșirea din casă – Necuratul cel cu coarne spiralate din imaginarul românesc). Aceeași de pe vatra părintească a profesorului Pavel întors de la oraș la ceas de îngropăciune să-și petreacă pe ultimul drum părintele ce-și va începe somnul de veci pe același târnaț.
În cele din urmă doar o margine de mormânt pentru cavoul uriaș al unei lumi coborâtă cu totul în pământul de sub casă, transfomattă cu tot cu oameni (născuți și înveșniciți din lut, ca Urcăneasa cea împietrită de durerea văduviei) în cimitirul de pe care vor fi smulse chiar și crucile, cu toată împotrivirea copiilor cărora le-au fost lăsate vremelnic în grijă la ceas de trecere prin spațiul muzeal la granița dintre vis și realitate.
Legând firul roșu de mătase al celor patru povești (în cu totul altă ordine) de culorile distincte ale mai multor tipuri de nou, ajunse uneori la noi prin intervenții vizuale aproape livrești (superbă scena pruncilor înfășați în lumini sau a icoanelor în culori vii și naive șterse cu pălăria și mâneca albă a cămeșii care le invită la luminarea unei noi vieți), care aduc a ilustrație de carte nouă despre lumea veche cu care se însoțește în vorba dulce și tărăgănată a oamenilor locului de care râd cu atâta poftă tinerii zilelor noastre. Pe a căror limbă se cațără cu ușurință comicul și satira îndelung studiate de teribilul copil al satului ardelean Radu Afrim, din care se ridică pertinent realitatea țărănească a unei lumi aproape uitate care nu a dispărut niciodată din noi. Și a cărei structuri afective, perfect asumată de regizor și de excelenții actori ai trupei mureșene, ne este revelată într-un amestec fascinant de realism și fantastic, ticsite la tot pasul de strigăte de neputință, de tristeți asurzitoare, de suferințe, frici și dureri înăbușite mai vechi sau mai noi, răbufnite în cele mai cutremurătoare exclamații de jale (pregătiți batista pentru cele mai serioase porții de canto autentic de jălanie) și autocompătimire în care e cuprinsă toată suflarea satului.
Încă prinsă fedeleș pe de-a-ntregul în complicate relații de familie, atașată mult prea tare de glie și dornică să se ajungă prin orice mijloace, căpătuindu-se prin alianțe conjuncturale compromițătoare, alimentând fără încetare suspiciuni, drame și trădări cu care-și condimentează demonstrativ familialul și înaintarea prin ierarhiile sociale scăpate din vechea albie morală a satului și trimise la albit pe apele Mureșului, Someșului, Arieșului și Târnavelor care le-au grăbit doar trecerea maculată către generațiile următoare fără să le scoată petele. Ce n-au să mai fie vreodată șterse și n-or să-și mai afle hodină în orânduirea simplă și neîntinată a unui arhaic deja complicat după primul război mondial (atenție, văzduhul e totuși străbătut încă de zgomotul amenințător al elicelor mașinilor de război!), căruia Radu Afrim îi (re)descoperă esențele, aproape neschimbate până astăzi. Dar numai în satele cu o soartă mai bună (decât cele inventariate în crunta prezentare demografică a zonelor transilvane din care ruralul a fost extirpat în ultimii ani), fără a le nega însă universalul (în timp și în spațiu) și nevoia de a ține pasul cu lumea modernă și schimbările de toate felurile, manifestată întocmai și acum un secol când înmugureau pe la răscruci primele rămurele ale transformării iremediabile ce însoțeau fiii satului trimeși tot mai departe să-și facă un rost cât mai bun în viață. Cu speranțele, regretele, frământările, izbânzile și deziluziile întregi, modificate pe alocuri și doar în forma de prezentare, pentru că au rămas aceleași până azi (și au fost aceleași dintotdeana).
Tot mai departe de vârsta demonstrațiilor (deja împlinite artistic în fel și chip), Radu Afrim riscă totul pe o mare carte pornind spectacolul cu „Înmormântarea lui Urcan bătrânul”, cea mai elaborată dintre scriiturile lui Pavel Dan căreia îi și dedică toată prima parte, un mini-roman plin de observații pertinente asupra satului românesc, condensat într-un teatral complex excelent ticluit, studiat dramatic în cele mai mici amănunte și alergat spectaculos prin bătătură să-și împrăștie toate aromele și să fixeze rama în care va prinde în a doua parte a spectacolului celelalte trei tablouri.
Casa cu pălărie veche își începe alunecarea în pământ cu povestea lui Urcan, poate printre ultimii fii ai satului ce mai știu purta clopul, clătinat zgomotos de pe creștetul strămoșilor și înlocuit de batic de la primele fraze teatrale care vor curma orice urmă de speranță din planurile de propășire ale neamului. Deloc întâmplător, aventura dramatică începe sub semnul nevestei tinere din satul afrimian cu piciorul pe grumazul bărbatului, gata emancipată ca Anica, nevasta nepotului Valer (a minunatei Ale Țifrea, intens folosită pe parcursul spectacolului și în alte ipostaze feminine, mamă disperată și una dintre excelentele bocitoare!), care declară din capul locului că nu vrea copii, ca toată lumea. Femeia transilvană răzvrătită mai apoi chiar în cămeșa soacrei ei, nora Urcăneștilor, Ludovica cea zgârcită și scuturată de crize de epilepsie și accese de revoltă împotriva oamenilor care se înmulțesc întruna aglomerând periculos pământul ce nu-i mai poate hrăni pe toți (a excelenteiDana Pancu, altă superbă bocitoare), femeia ce nu și-a permis cu o generație înainte o astfel de nesupunere, ajunsă în familia lor prin căsătoria cu Simion care a scos-o din sărăcie dar nu și din resentimentele pe care le poartă neamului ei sărac și traiului plin de lipsuri de care a avut parte și de care-i e frică să nu se molipsească și noua ei familie, căreia caută să-i drămuiască atent resursele chiar cu riscul de a se face de minune în fața oamenilor veniți la mort în fața cărora vrea totuși să dea cât mai bine, chiar dacă nu colacul îl face pe om!…
Cu vorba molcomă și caldă și mintea parcă în sfârșit așezată, în ciuda traiului chinuit și rușinos prin care au reușit să-și adune bruma de avere, toată de căpătat de prin satele străbătute de bărbat (care ne face și o temeinică introducere geografică prin părțile locului) înainte să se întoarcă iar beteag acasă, Urcan și Urcăneasa lui (parcă ultimul cuplu fericit de pe lume, căruia îi dau viață Dan Rădulescu și Elena Purea, replicat în final doar de Ana și Iacobal Nataliei Călin cu Mihai Crăciun, care vor închide înduioșător și mistic acest ciclu al vechii normalități) își poartă liniștiți de grijă unul altuia până în ultima clipă. Alungați demult de copii la marginea gospodăriei și existenței într-un acaret mai vechi a casei, cei doi își vor face ieșirea triumfală din epocă după datina locului, agitând spiritele în jurul omului mai întâi bolnav apoi trecut spre cele veșnice pe un drum dramatic scurt și întortocheat, presărat de relele presimțiri ale femeii devotate care-i asigură despărțirea de lume, prilej de observație, reflecție, introspecție și judecată pentru toți ai casei și pentru toți cei ce-i vor călca pentru ultima dată pragul și bătătura.
Familialul complicat e exploatat cu mult umor și cu observații atente asupra ritualurilor și rutinelor casei, trăsăturilor individuale și relațiilor dintre membrii familiei (prânzitul și cina, ceasurile de odihnă și cele de trezire, exagerările femeilor, geloziile bărbaților, reproșurile încrucișate, relațiile cu oamenii tocmiți la seceră, zgârcenia, mândria, frica de sărăcie și de rușine a tuturor, spaima muribundului în fața morții și a celor rămași neconsolați în urma lui că s-a dus pe lumea cealaltă fără popă și fără lumânare care suferă mai departe de proastă rânduială și gestionare a emoționalului și socialului cu care sunt confruntați brusc), conduse toate de fiul lui Urcan, Simion împăciuitorul al lui Theo Marton povestitorul și înstrăinatul etalon (un alter ego al lui Pavel Dan dar și al lui Radu Afrim) care se îngrijește atent de trecerea din paginile de literatură în scenă și invers.
Antrenând în vorba lui contemplativ ardelenească întregul univers al satului adunat în curte și colorat de truismele personajelor dintre cele mai pitorești, între care se remarcă Lelea Magdalenă a energicului Ștefan Mura care reușește un savuros travesti (echilibrat asemănător în a doua parte a spectacolului în întruchiparea vecinei Persida care se străduiește să amuțeacă pruncul neliniștit înainte să fie schimbat), fata bătrână care a așteptat prea mult să fie băgată în seamă de ungurul Jóska al simpaticului Csaba Ciuglitu (observator de serviciu și autor al unei memorabile expuneri bilingve a unui silogism despre moarte cu un prag sus și unul jos) și cuplul de cerșetori, atras de mirosul de mâncare în curtea unde e rost de un măr, o scenetă dramatică (!) și un codru de colac (Cristian Iorga și Sergiu Ștefanache, excelent puși în valoare, care asigură consistente dialoguri comice, întorși în alt duo simpatic în a doua parte a spectacolului ca slujitori ai bisericii – Rudy Buhăitu al lui Sergiu Ștefanache va avea parte chiar și de o a treia prezență notabilă prin care va aprofunda teatrul popular în chip de marionetă sub sforile lui Theo Marton (!)).
Peste toți și toate guvernează autoritar mucalitul Popa Tiron al celui mai proaspăt laureat UNITER pentru cea mai bună interpretare masculină a anului 2025, excepționalul Nicu Mihoc, aici preot resentimentar cu gură mare și limbă bifurcată aruncat la bustul gol sub patrafir direct din salopeta lui Viorel care încă mai păzește „Ierbar”-ul mureșean afrimian de acum doi ani, surprins de vestea tristă în ograda proprie unde caută să-și hrănească vițelul când e tocmit de Valer să cânte prohodul, să împartă neprețuite povețe (excelentă tiradă ironic-pedagogică!) și să adune noi daruri de la încă o familie în necaz îndemnată la cinste mare la înmormântarea lui Urcan bătrânul, sub promisiunea unui favor personal ce implică abaterea cu bună știință de la regulile stricte ale îngropăciunii (însoțit de cutia de table a diaconului Gavril, simpaticul Luchian Pantea, vechiul pitic de grădină adunat de pe unde l-a trimis Radu Afrim în spectacolul trecut ca să-și spele păcatele desfrâului în versurille prohodului și la răscrucile celor douăsprezece hodini ale adormitului robului lui Dumnezeu Urcan în spectacolul de față – don’t worry!, vigilenta Natalia Călin are să bage de seamă în prima ei intervenție importantă din spectacol, ca o bună creștină și o vajniică supraveghetoare a rânduielilor satului).
Integrat cum se poate în rostul, iertăciunile, truismele, exagerările, răfuielile și, mai ales, ritmurile diferite ale ocupanților casei Urcăneștilor, surprinse de povestirea lui Simion care trimite de la unul la altul ștafeta poziționărilor și declarațiilor de despărțire înainte să vâre mortul în inima pământului, fără a se sfii să se facă de rușine în fața lumii care cum se pricepe mai bine la așa moment mare (excelentă scena rostogolirii în slow-motion a gândurilor fiecăruia, suprapuse peste predica plină de filosofie de ogradă a popii care se căznește să minimalizeze existența omului și s-o vâre cât mai degrabă în pământ, cât să atragă spaima – și bineînțeles, cinstirea! – de la oamenii pe care-i amenință cu neînsemnătatea și să ajungă mai degrabă acasă ca să-și adape vitele).
Portretul clerului e împlinit delicios de Mihai Căciun în rolul ludicului și zeflemitorului Vlădică de la Blaj care le inventariază ingenios țăranilor din amintirea lui Valer păcatele și pericolele căderii în patima băuturii (foarte bun și Alexandru-Andrei Chiran la premieră – Alex Stoicescu în cealaltă distribuție – în rolul fiului lui Simion care ne-a explicat generos cum stătea treaba cu mai marii bisericii greco-catolice, care nu s-au învoit să le dea slobozenie la etilic peste capul lui Popa Tiron, cel ce-a suprimat obiceiului de a stropi copârșeul defunctului cu jinars din belșug, care încurca adeseori în violență și crimă membrii mai însetați ai cortegiilor funerare).
Dar și de caricaturile celorlalți doi reprezentanți ai bisericii (Cristian Iorga și Sergiu Ștefanache) folosiți anume în cheie prețios-comică pentru a mai destinde atmosfera încărcată din episodul trecerii la cele veșnice a unuia dintre personajele laice ale lui Nicu Mihoc, morarul Toader, tatăl lui Pavel (în funcție de distribuție Alex Stoicescu sau Theo Marton) din „Zborul de la cuib”, nuvela care dă numele spectacolului și deschide a doua parte a lui, mult mai gravă și mai încordată, cu multe rânduri autobiografice (cred că și autoreferențiale), care-i au ca protagoniști pe Toader și pe Nastasia, cei doi eroi inspirați de viața reală a părinților lui Pavel Dan (așa cum a fost recuperată și din cele câteva pagini de jurnal ale scriitorului) care s-au sacrificat cum au știut mai bine pentru bunăstarea fiului trimis să învețe carte, încercând să descrie sentimentele de dezrădăcinare și de pribegie, dar și pe cele de vină, de abandon, de recuperare și de fascinație a neantului. Așa cum i-a fost înfățișat în copilărie lui Pavel în casa părintească, rostogolite din icoanele îndelung studiate la lumina puțină a focului sobei direct în cimitirul satului, unde încă se mai joacă periculos copiii printre mormintele pline de trupuri și povești nerevendicate de nimeni. În care-și duc mai departe somnul de veci suflete poate încă neliniștite, care mai clevetesc și azi cu șoarecele (Alexandru-Andrei Chiran!) cu care și-a-nchipuit că stă de vorbă și tătâne-su, cautând un pustiu de bine în tot răul ce li-i dat să-l trăiască la despărțirea de cele lumești. Pe care fiecare plecat se teme că nu le-a lăsat în bună ordine, urmând să vegheze mai departe de undeva de deasupra bunul mers al vieții celor dragi rămași neconsolați în urma plecării lor. Este și prilejul cu care e pusă în valoare excelenta Natalia Călin, mama lui Pavel cea încovoiată de durere ca o scoabă de fier ruginită împlântată în pământ și aplecată plină de durere peste omul ei drag, căruia îi evocă ultimele zile de viață într-un monolog sfâșietor despre bunătatea, vrednicia și priceperea lui în toate (lucru confirmat cu vârf și îndesat și de vecinul interpretat de Dan Rădulescu) care a avut grijă de ea până în ultima clipă, așa cum Ana va avea la rândul ei grijă de Iacob în „Ursita” cu care se încheie spectacolul.
Înregistrând o ultimă dispariție mistică spectaculoasă din spațiul și familialul românesc, nu înainte de a-i pregăti cale serioasă zugrăvindu-i imaginarul întocmit de mocan doar din nevoia de plauzubil și de poveste cu care să încânte, să înduioșeze și să justifice însoțirea cu fiul lui idiot, născocind legenda copiilor schimbați la naștere de diavol într-un alt episod fascinant marca Afrim, care explorează lipsa de (sau prea multa) credință a oamenilor, mânuind priceput naivitatea celor dispuși să-i dea ascultare pe care și-a cocoțat fără șovăială narativul, consolidând mistificări și superstiții care imploră atenția alături de drăgălașul copil schimbat (foarte bun Daniel Suciu) de Mogâldeața înfricoșătoare (și cool!) a lui Csaba Ciuglitu, pe care Grigore (Mihai Crăciun) pare s-o fi îmblânzit în varianta lui mai tânără (spectaculos Alexandru-Andrei Chiran în rolul mocanului proaspăt tătic), speriat de întunericul adânc al nopții din care și-a țesut cu atenție tenebrele poveștii cu care intră mai lesne în gospodăriile oamenilor grozăviți ori numai înmuiați de istoria lui uluitoare, primind de mâncare și de lucru, compătimit pentru dispariția copilului căruia n-o să-i afle probabil niciodată urma.
Urzind cale nouă și ingenioasă de despărțire în poveștile importante cu oameni de nădejde amestecați atent cu mici cleveteli și oameni de prisos anume pentru a zugrăvi cât mai pestriț socialul autentic, plin de prejudecăți și totuși destul de emancipat (savuroase observațiile popei Tiron – un mare personaj reușit de Nicu Mihoc – deloc apăsat de abaterile de la tradiția heterosexuală, pe care le amendează doar la suprafață, ca un adevărat văzător către anotimpul libertăților ce va să vie) ce poate sfârși nestingherit de acum în orice tip de fantastic.
Un spectacol al despărțirilor în fel și chip, un priveghi al tuturor oamenilor plecați prea repede, prea devreme, prea târziu sau numai prea departe, murindu-și morțile în toate felurile în care se poate muri, pribegind aiurea prin lume sau prin văzduh, acoperindu-și trupurile de lut cu încă un veșmânt greu de țărână niciodată împăcată, lăsând în urmă una și aceeași durere.
„Și noaptea își țesea mai departe firul ei nesfârșit, urzind oameni și lucruri în aceeași pânză încurcată de somn și tăcere.”.
„Zborul de la cuib” dramatizare de Radu Afrim după nuvelele lui Pavel Dan
Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania Liviu Rebreanu, Sala Mare
Premieră absolută: 12 iunie 2026
Regie: Radu Afrim
Scenograf: Irina Moscu
Ilustrație muzicală: Radu Afrim
Dansuri: Andrei Bouariu
Light designer: Trucza Samu
Asistent regie: Nicolas Cristache
Asistent scenograf: Alexandra Nemeș
Asistent Lighting Design: Cristi Bortoș
Sufleur: Iolanda Belbe
Regizor tehnic: Stelian Chițacu
Foto spectacol: Cristina Gânj
În distribuție:
Nicu Mihoc, Natalia Călin, Theo Marton, Ștefan Mura, Alex Stoicescu, Alexandru-Andrei Chiran, Elena Purea, Ale Țifrea Mihoc, Dana Pancu, Mihai Crăciun, Dan Rădulescu, Ion Vântu, Delia Bălașa, Larisa Dobrin, Cristian Iorga, Sergiu Ștefanache, Ciugulitu Csaba, Daniel Suciu, Cristina Holtzli, Radu Anastas, Ianis Pancu, Benji Forrer, Loredana Dascălu, Nicolae Cristache
Distribuțiile pe episoade:
1. „Înmormântarea lui Urcan bătrânul”
Urcan: Dan Rădulescu
Urcăneasa: Elena Purea
Simion, fiul lui Urcan: Theo Marton
Ludovica, nevasta lui Simion: Dana Pancu
Valer, fiul lui Simion: Alex Stoicescu / Alexandru-Andrei Chiran
Anica, nevasta lui Valer: Ale Țifrea
Popa Tiron: Nicu Mihoc
Diacon Gavril: Luchian Pantea
Lelea Magdalenă: Ștefan Mura
Vlădica de la Blaj: Mihai Căciun
Jóska: Csaba Ciuglitu
Cerșetor: Cristian Iorga
Rudy Buhăitu: Sergiu Ștefanache
Bocitoare: Ale Țifrea, Cristina Holtzli, Loredana Dascălu, Delia Bălașa, Dana Pancu
Săteni: Radu Anastas, Natalia Călin, Alexandru-Andrei Chiran / Alex Stoicescu, Mihai Crăciun, Larisa Dobrin, Daniel Suciu, Ion Vântu
2. „Zborul de la cuib”
Pavel, profesorul– Alex Stoicescu / Theo Marton
Toader, tatăl lui Pavel: Nicu Mihoc
Nastasia, mama lui Pavel: Natalia Călin
Poștașul: Ștefan Mura
Doamna Mitzi: Delia Bălașa
Șoarecele/Groparul: Alexandru-Andrei Chiran
Vecinul: Dan Rădulescu
Preotul: Cristian Iorga
Diacon: Sergiu Ștefanache
Bocitoare: Ale Țifrea
Săteni: Dana Pancu, Larisa Dobrin, Elena Purea, Cristina Holtzli, Delia Bălașa, Radu Anastas, Csaba Ciuglitu, Ștefan Mura
3. „Copil schimbat”
Mocanul matur(Grigore): Mihai Crăciun
Mocanul tânăr(Grigore): Alexandru-Andrei Chiran
Sîia, nevasta mocanului: Ale Țifrea
Copilul schimbat: Daniel Suciu
Țăran: Theo Marton
Țărancă: Dana Pancu
Copil hain: Sergiu Ștefanache
Persida: Ștefan Mura
Mogâldeața: Csaba Ciuglitu
Umbra (voce): Nicolae Cristache
4. „Ursita”
Iacob: Mihai Crăciun
Vasile, fratele Anei: Nicu Mihoc
Ana, soția lui Iacob: Natalia Călin
Raveca Rarului: Ale Țifrea
Durata: 4 ore cu o pauză
16 +
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment